În satul tradițional, la Sfântul Gheorghe sau la Sângiorz, se considera că începe vara pastorală. Aceasta ținea până la Sfântul Dumitru (Sâmedru), pe 26 octombrie, dată la care se deschidea iarna pastorală. Cu acest prilej se făceau învoieli cu ciobanii și se constituiau turmele de oi. Tot acum se aprindea „focul viu”, prin frecarea a două bețe uscate.

În această zi, numită și Moșii de Sfântul Gheorghe, se împărțea lapte. Se spune că atât Sfântul Gheorghe, cât și Sfântul Dumitru sunt păzitori ai „cheilor vremii” cu care deschid anotimpurile. Se zice că de ziua sa, Sângiorz, călare pe calul său alb, dă ocolul pământului făcând să înverzească iarba și frunzele codrului. Astfel, el încuie anotimpul friguros și îl eliberează pe cel călduros.

În trecut, ajunul sărbătorii era foarte important, fiind marcat printr-o serie de practici apotropaice care vizau vrăjitoarele și strigoaicele care puteau fura mana vitelor, a câmpului, precum și somnul copiilor. Seara se puneau la uși, la ferestre și la grajduri ramuri sau plante verzi: salcie, leuștean ori pelin, ca să nu intre strigoii în casă. Pentru a ține departe vrăjitoarele, tinerii făceau buciume și fluiere din coajă de alun cu care cântau prin sat.

În popor, există credința că în noaptea de Sângiorz, pe comorile ascunse în pământ încep să joace flăcări.

De Sângiorz, se culegeau plante de leac, iar înainte de răsăritul soarelui se semăna busuioc, care era purtat apoi de fete, în păr sau la brâu, când mergeau la horă, pentru a fi plăcute de flăcăi.

În această zi, în satul tradițional se practica bătaia sau „sorcovitul” cu urzici. Despre cei „sorcoviți” se spunea că vor fi ageri și sănătoși tot anul.