„Ceaușescu și poporul. Scrisori către „iubitul conducător“ (1965-1989)’’, la Interviul dimineții
Publicat de Doina Sirbu, 8 mai 2019, 12:26
Ceaușescu și poporul. Scrisori către „iubitul conducător“ (1965-1989) este un volum semnat de Mioara Anton, cercetător științific la Institutul de Istorie „N. Iorga” al Academiei Române. Mai multe detalii despre această carte a aflat colega noastră, Adelina Tocitu.
Adelina Tocitu – De unde v-ați procurat informațiile? Cum a decurs procesul de documentare?
Mioara Anton – Informațiile provin din fostele arhive ale Partidului Comunist. A existat o secție de scriitori și audiențe, care a centralizat toate scrisorile și doleanțele care veneau din partea cetățenilor. Ca element de curiozitate, anual erau centralizate în jur de 2.500.000 de scrisori, care veneau de la populație. Nu toate reprezentau plângeri sau critici. Eu am identificat trei tipuri de scrisori. În prima categorie, cea mai numeroasă sunt scrisorile omagiale, care erau de fapt rezultatul regiei aparatului de propagandă, tocmai pentru a-i alimenta lui Ceaușescu convingerea că era cel mai iubit fiu al poporului. A doua categorie ar fi scrisorile personale. Aici intră, practic, plângerile, criticile, dar sunt și scrisori de mulțumire care vin din partea populației, iar a treia categorie sunt anonimele, scrisorile anonime și denunțurile care cuprind în special critici și nemulțumiri.
Adelina Tocitu – Vorbim despre perioada 1965 – 1989, scrisori către iubitul conducător! Cam câte scrisori v-au trecut prin mână și câte au rămas în acest volum?
Mioara Anton – Numărul scrisorilor a fost foarte mare. N-aș putea să fac o medie. Acest proiect vine în continuarea unui alt proiect pe care l-am avut cu câțiva ani mai înainte și în acel volum am inclus și publicarea unor scrisori. Această carte, practic, se rezumă la o analiză a conținutului scrisorilor, pe care oamenii, mai mult sau mai puțin obișnuiți, le-au adresat lui Nicolae Ceaușescu dar și instanțelor de partid sau structurilor de stat. N-aș putea să fac o medie, să vă spun un număr de scrisori, ele sunt problematizate și puse în contextul epocii Ceaușescu.
Adelina Tocitu – Vorbim despre perioada 1965 – 1989, cel puțin perioada 1965 și până la începutul anilor 70 a fost percepută ca o perioadă de liberalizare, după care a urmat o perioadă de constrângeri, duritatea anilor 80. Există o diferență în aceste scrisori în funcție de această perioadă? Există o diferență între documentele din perioada 1965 – 1971, 1971 – 1987 și în cele din urmă ultimii trei ani ai decadei 80?
Mioara Anton – Sunt destul de multe nuanțe. Oamenii răspund la presiunile exercitate de sistem asupra lor, iar toate aceste măsuri luate de regimul Ceaușescu le-a afectat direct nivelul de viață, existența cotidiană. S-a încercat realizarea unor anumite comportamente care să vină în sprijinul politicilor oficiale și amintesc aici campaniile împotriva parazitismului social de la începutul anilor 70, care vizau, de fapt, generația tânără iar anii 80, într-adevăr, cuprind foarte multe plângeri referitoare la scăderea nivelului de trai, la golurile din aprovizionare, la calitatea celor care se aflau pe piață, la frigul din apartamente și foarte multe aspecte care țineau de cotidianul comunist. Oamenii s-au simțit prizonieri în acest regim, dar, trebuie să menționăm că au fost și oameni care au continuat să creadă în propaganda regimului Ceaușescu chiar până în 1989. Îmi amintesc că era o scrisoare a unui inginer din Botoșani care, în noiembrie 1989, îl asigura pe Nicolae Ceaușescu de tot sprijinul său și chiar îl sfătuia pe Ceaușescu să ia măsuri foarte drastice împotriva celor care ascultau, de exemplu, postul Europa Liberă.
Adelina Tocitu – Cum vă explicați nostalgiile comuniste de astăzi?
Mioara Anton – Nostalgiile comuniste țin de un proces extrem de complex. Românii și-au imaginat după 1989 că vor intra într-o perioadă de prosperitate ceea ce nu s-a întâmplat. Au fost două provocări la care societatea românească a trebuit să răspundă. Pe de o parte adaptarea la condițiile economiei de piață, iar pe de altă parte reintrarea pe făgașul unei vieți democratice. Din păcate, la 30 de ani distanță putem spune fără să ne înșelăm că am eșuat și într-un caz și în celălalt. Dacă în primul caz avem în vedere marile privatizări, scandalurile de corupție, închiderea platformelor industriale, a uzinelor, a fabricilor, aceasta a dus la șomaj, la scăderea nivelului de trai și la dislocarea unei populații urbane care plecase în anii 70 către marile centre industriale în căutarea unei vieți mai bune. Către anii 90, mare parte din această populație a trebuit să se reîntoarcă în satele de origine. Ideea că înainte era mai bine ține de o mentalitate paternalistă. Înainte era mai bine pentru că statul, partidul, Ceaușescu, pentru că asta este tema pe care o auzim constant în rândul nostalgicilor, Ceaușescu a făcut, Ceaușescu a construit, Ceaușescu ne-a dat case ș.a.m.d. Ține mai degrabă de nesiguranța prezentului în raport cu stabilitatea din trecut și o anumită amnezie socială care funcționează foarte bine în cazul societății românești.
realizator interviu – Adelina Tocitu / redactor online – Liviu Predescu
