Filmul “Experimentul Pitești” aduce în atenția spectatorilor contextul istoric în care a fost posibil unul dintre cele mai dure experimente de tortură. Interviu cu Victoria Baltag, producătoare și regizoare

Publicat de Doina Sirbu, 2 iulie 2023, 10:17

Proiectat și la Constanța, după un turneu în Mexic și înaintea celui din Canada, filmul “Experimentul Pitești” aduce în atenția spectatorilor contextul istoric în care a fost posibil unul dintre cele mai dure experimente de tortură, bazat pe pedeapsă și recompensă, din istoria instaurării comunismului în România.

Victoria Baltag, producătoare și regizoare, prezentă în studioul Radio Constanța, ne-a dezvăluit amănunte din culisele acestei producții, care a ieșit la iveală după 12 ani de muncă. De remarcat este că a fost ultimul film al marelui actor Ion Caramitru.

La Constanța, un film eveniment, “Experimentul Pitești”, un lungmetraj creat, din câte am înțeles, destul de greu, dacă stăm să ne gândim că e vorba de 12 ani de muncă aici, de Victoria Baltag. Mulți oameni nu știu ce s-a întâmplat la Pitești. Să vorbim pe scurt despre acest experiment Pitești, care a fost unul dintre cele mai dure care s-au întâmplat în estul Europei.

Da, a început cumva cu sfârșitul filmului meu în sala de judecată, că “Experimentul Pitești” se termină cu o judecată. Avem acea doamnă care scrie la mașină. Exact asta a făcut societatea românească, pentru că se știa ceea ce se întâmplă. Vedeam în sat la noi că dispar oameni. Știam că X sau Y a plecat la închisoare, dar n-am făcut nimic. Într-un fel am acceptat această situație pe care o plătim cu vârf și îndesat acum. De ce? Pentru că atunci când distrugi elita unei societăți este foarte greu să renaști. Iar la Pitești erau cei mai buni studenți din țară. Am văzut arhivele cu notele acestor studenți. Erau la Medicină, la Filosofie, la Teologie, aveau brevete de invenţie, ș.a.m.d. Să ne întoarcem la “Experimentul Pitești”. Ce înseamnă această metodă de reeducare? A pornit de la un pedagog de școală de corecție. Se numește Anton Semenovich Makarenko, care a venit cu această idee de reeducare prin recompensă și pedeapsă. Există cartea unde se explică aceste lucruri, iar românii noștri inventivi au mai adăugat și alte lucruri la ceea ce spune Makarenko în acea carte, pentru că, să fim serioși, cartea era despre reeducarea unor copii la o școală de corecție. Așadar, s-a implementat începând cu 1948 la Suceava această metodă de reeducare, care după aceea a fost transferată la Pitești. Și de la Pitești și în celelalte închisori.

Erau intelectuali, erau tineri, erau studenţi care şi-au turnat, practic, frații, tații, prietenii cei mai buni. Ce recompensă ar fi putut să fie mai mult decât viața? Dar tortura a fost de natură fizică și psihică.

De aceea la prezentările mele, tot timpul spun că am făcut acest film ca să știm. Edmund Burke spunea că pentru ca lucrurile rele să se întâmple, este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic. Am considerat că trebuie să facem ceva. De asemenea, știu că există o ciclicitate în ororile istorice și dacă nu cunoaștem, vom repeta. Și Nicolae Iorga spunea ceva legat de faptul că o istorie care nu se cunoaște, se va repeta. Și atunci am făcut acest film, pentru că nu făcuse nimeni până la acel moment. Eu am început în 2011, după participarea la o școală de vară organizată de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc și în urma acestei școli de vară, universități, am aflat despre documentarul “Demascarea”. Acolo sunt intervievați mai mulți dintre cei care au trecut prin Pitești și întâmplare face ca eu să stau în cameră cu o studentă la Istorie care cunoștea mult mai bine acest lucru și faptul că ni s-au adus în față oameni care au trecut prin aceste orori m-a făcut să-mi doresc să aflu mai mult. Când m-am dus la Pitești și am cerut să mă direcționeze cum să ajung la fosta închisoare, oamenii spuneau că nu au așa ceva și atunci am zis: Păi, de ce nu cunoaștem? Cărți sunt foarte multe. Dacă cineva dorește să afle, poate să găsească. Și atunci am considerat că un material vizual ajunge mult mai ușor în casele oamenilor și este un punct de plecare. Eu, după ce prezint filmul, sper că românii vor căuta în cărți și vor afla și mai mult.

Multe persoane te-au ajutat. 120 de actori.  M-a impresionat faptul că spui că sunt încă neplătiţi.

Am plătit doar trei până la acest moment. Este greu și din pricina faptului că promisiunea mea a fost să-i plătesc din vânzarea biletelor și cu mâna pe inimă vă spun că am primit și sub 200 lei pe o sală de cinema.

Cum au avut încredere că vor fi plătiți la un moment dat?

Am o echipă extraordinar de frumoasă și niște oameni deosebiți. Am fost ca o familie, m-au sprijinit, m-au încurajat și în acești 12 ani de muncă am avut momente când nu mai puteam și voiam să fac altceva. Și erau acești actori sau acești colegi care îmi trimiteau mesajul la momentul potrivit și mă întrebau: Victoria, dar ce ai mai făcut cu filmul? Noi îl așteptăm. Şi n-am găsit să vă plătesc, tot așa le ziceam. Lasă, hai să îl facem și după aceea vedem.

Îl consideri ca o datorie?

A fost o datorie pe care mi-am impus-o cumva, pe măsură ce am aflat despre martirii care au trecut pe acolo, oamenii care au suferit. Am considerat că noi toți avem această datorie morală, de a ști, de a cunoaște, de a ne asuma. Și atunci m-am ambiționat să realizez acest material. De asemenea, am o datorie morală și față de colegii mei care au muncit pe gratis. Păi, suntem în total, în jurul a 1.000 de persoane.

Am vorbit despre lucruri rele, despre abominabil. Hai să vorbim despre frumos. Ai întâlnit oameni deosebiți? Dacă ne gândim doar la marele actor Ion Caramitru.

Da, există o parte extraordinar de frumoasă în acest film. Dincolo de “Experimentul Pitești”, noi arătăm perioada interbelică în România, cum era la sat. Am filmat în Aroneanu, într-un sat autentic, o casă veche din 48, cu cerdac cuprins. Vedem o mămăliguţă tăiată cu ață, așa cum făceam noi, şi niște lucruri extraordinar de frumoase. Sala de clasă, cum era o clasă pe vremea aceea. Iașul. Am filmat bună parte. Noi am început filmările la Iași și am păstrat autenticitatea arhitecturală de atunci, pentru că am filmat chiar în clădirile respective, unde s-au întâmplat acele lucruri. Deci avem o parte frumoasă, extraordinar de frumoasă a României din perioada respectivă. Și apoi mergem încetul cu încetul la “Experimentul Pitești”. Practic, am dorit să arăt de unde am plecat și unde am ajuns.

Mergi cu acest film în multe locuri?

Am fost în cam 44 de cinematografe. Vin după un turneu în Mexic, unde am stat o lună de zile. Am mers la un festival care ne-a făcut onoarea să proiecteze filmul în prima zi la deschiderea festivalului. A fost chiar o onoare pentru noi toți, că suntem majoritatea la primul film. Le-a plăcut atât de mult mexicanilor, încât mi-au prelungit șederea și am proiectat o lună de zile. Am fost în licee, am fost în școli, am fost în universități și am văzut cum reacționează persoanele care nu au avut în țara lor astfel de evenimente și cât de mult interes există la nivel internațional pentru un astfel de subiect. Noi ne pregătim pentru turneul canadian și cel din America.

Poți să faci o comparație cum a fost primit afară filmul și cum este primit aici?

Este foarte bine primit peste tot. Oamenii iubesc ceea ce am făcut. Eu văd comentariile de pe pagina noastră Experimentul Pitești filmul, unde oamenii pot să îmi scrie. Ce pot să spun este că 12 ani au mers foarte greu din punct de vedere pecuniar, dar atât de bine este primit și atâta iubire și atâta energie pozitivă este acum, încât pot zice că a meritat.

Interviu realizat de Cecilia Pătrăhău / Editor online: Doina Sîrbu /  Foto: arhivă personală