Femeia – eterna poveste, eternul mister. Cum definim feminitatea în vremurile actuale (interviu cu psihologul Elena Harbur)

Publicat de Cristina Sîmbeteanu, 7 martie 2018, 21:34

Reuşeşte o femeie să aibă o carieră strălucită şi, în acelaşi timp, o familie căreia să îi ofere toată atenţia? Găsim răspunsul chiar acum, în dialogul purtat de realizatorul Radio Constanţa Daniel Sîrbu cu psihoterapeutul Elena Harbur, în cadrul ediţiei de weekend a emisiunii „Stil de Viaţă“.

Este săptămâna începutului de martie, săptămâna Mărţişorului, săptămâna în care celebrăm şi Ziua Femeii. Femeia – eterna poveste! Ce mai reprezintă, din punct de vedere psihologic chiar dezvoltarea femeii în secolul XXI?

Femeia este şi va fi mereu o eternă poveste datorită faptului că este foarte fluidă, foarte flexibilă şi câteodată chiar se contrazice.

Ce am putea spune că o defineşte pe femeia acestor ani, acestei perioade?

Spre deosebire de anii trecuţi, femeia modernă este mult mai incisivă, mult mai activă, îşi actualizează şi îşi foloseşte mult mai mult partea masculină, ceea ce este în deficit cumva faţă de anii trecuţi când era predominantă feminitatea. Acum femeia perfectă, femeia ideală, femeia văzută de bărbat este femeia care conduce, femeia autonomă, independentă şi fermă. Toate acestea sunt caracteristici cu specific masculin,dar sunt extrem de atrăgătoare pentru bărbatul modern şi atunci femeia modernă se adaptează conform caracteristicilor ei de flexibilitate şi adaptabilitate.

De ce credeţi că s-a ajuns la asta?

Din faptul că a fost exagerată ideea de femeie mamă şi s-a pus în valoare rolul ei matern, rolul de a creşte copii, de a face copii şi de a se ocupa preponderent de gospodărie şi de casă, mai puţin de partea de cuplu. Punând cumva în umbră relaţia de cuplu, au apărut probleme şi bărbatul a fost nemulţumit şi atunci bărbatul şi-a dorit ca femeia lui să fie partenera lui şi nu supusă; să fie mai mult incisivă, să fie autonomă, ca să nu-l mai sufoce şi să nu-i mai ceară lui, să împartă cumva responsabilităţile. I s-a părut normal, având în vedere că femeia a cerut drepturi egale cu bărbatul.

Poate cauza asta o îndepărtare faţă de rolul matern al femeii?

Cu siguranţă, pentru că femeia este pusă în postura în care să aibă o carieră, să aibă un drum autonom, individual şi în mod special profesional, care nu prea lasă loc de maternitate. Cumva, femeia ajunge să fie maternă, să aibă copii şi să-şi dedice timpul rolului matern undeva mult mai târziu faţă de cum se întâmpla în anii trecuţi. Asta pentru că simte nevoia să îşi facă un drum, o carieră, să se evidenţieze ca persoană. Atunci, automat, maternitatea nu prea lasă loc; este cumva o obligativitate să aleagă, să fie ori mamă, ori femeie de carieră.

Este ceva legat de timp practic, pentru că nu are timp pentru ambele lucruri.

De timp şi de implicare. Pentru că nu poţi să fii la serviciu opt ore şi să ai o performanţă acolo, atât timp cât ai un copil mic, pe care trebuie să-l îngrijeşti, să te dedici… Nu ai cum, fizic, să faci aceste două lucruri în acelaşi timp.

Eu cred că acest lucru se repercutează şi asupra copiilor.

Cu siguranţă!

Cum?

În general, copilul ajunge să fie crescut de bonă sau de bunici sau de alte persoane care sunt conjuctural prin apropiere şi pe care părinţii îşi permit cumva să le angajeze pentru creşterea copilului şi care să se ocupe de responsabilitatea îngrijirii copilului. Mama este mai puţin disponibilă pentru copil, mai rece, mai distantă, mai pragmatică. Automat, copilul se simte respins şi are tendinţa să evite contactul cu mama sau să rămână agăţat de mamă, într-o dorinţă perpetuă de a petrece timp cu ea, timp relaxat, de calitate, în care să simtă că mama este aproape, iar calitatea timpului scade, iar timpul efectiv, ca şi cantitate, scade. Copilul nu mai ajunge să se sature de prezenţa mamei şi, ca atare, nu se mai simte securizat.

Întorcându-ne la discuţia despre feminitate şi ce ar trebui să reprezinte femeia în zilele noastre, cum credeţi că ar fi un mod ideal de acţiune al femeii? Pentru că am stabilit că din cauza timpului nu se poate împărţi în mai multe locuri, nu poate juca mai multe roluri în acelaşi timp, trebuie să existe totuşi şi o cale de acţiune.

Da, datorită flexibilităţii ei şi capacităţii ei de adaptare, poate să facă faţă ambelor roluri. Ideea este să aibă ajutor şi să nu-şi pună scopuri prea înalte. Adică este normal să nu-şi propună să fie perfectă în ambele roluri, trebuie să îşi asume că, dacă vrea să le facă pe amândouă, le va face la un nivel mai mic. Mai mult decât atât, este necesar să îşi prioritizeze; ce este mai important pentru ea? Este mai importantă creşterea şi educaţia copilului sau este importantă cariera? Una dintre ele va fi pusă un pic în aşteptare sau se va implica mai puţin în una din ele, alternându-le pentru a putea face faţă amândurora. Pentru că un copil este, într-adevăr, acolo pentru toată viaţa, însă are nişte etape de dezvoltare în care prezenţa şi implicarea mamei sunt absolut necesare. Dacă nu se întâmplă asta, copilul va cere singur când va mai creşte şi vor apărea altfel de probleme şi de dificultăţi.

Emisiunea „Stil de viață” la Radio Constanța 100,1 FM – Ce îți oferim? O psihologie de viață! 
Repere reale și practice pentru o viață sănătoasă, armonioasă și echilibrată, o viață satisfăcătoare și împlinitoare!

Psihologie practică și eficientă despre cine ești tu și cine suntem noi împreună, o emisiune despre cum să devii cea mai bună versiune a ta!

Te așteptăm în fiecare sâmbătă și duminică de la ora 18.00 să ne asculți, să îți spui părerea, să pui întrebări și să faci propuneri pentru ce te interesează cel mai mult: viața ta!

Stil de viaţă: Secretele unei relaţii de cuplu reuşite, prin ochii psihologului

Publicat de Cristina Sîmbeteanu, 26 februarie 2018, 14:42

Pentru că februarie este luna în care celebrăm dragostea un pic mai cu fast decât în restul anului şi în care reflectăm poate ceva mai profund asupra relaţiilor sentimentale pe care le avem sau pe care ne-am dori să le construim, dar şi la relaţiile trecute, pe care le-am dat uitării sau încă nu, psihoterapeutul Elena Harbur a acceptat provocarea realizatorului Radio Constanţa Daniel Sîrbu de a aborda tema relaţiilor de cuplu în cadrul emisiunii „Stil de Viaţă“.

Cum construim o relaţie de cuplu sănătoasă, cum o facem să funcţioneze, aflăm, împreună din interviul următor.

Relaţiile se construiesc. Ele nu apar peste noapte. Ştim să construim o relaţie?

Elena Harbur: De obicei nu prea ştim să construim o relaţie. Ştim să ne îndrăgostim, ştim să ne dorim, ştim să ne afiliăm unui cuplu, dar nu ştim să construim un cuplu din păcate. Pentru ca o relaţie să funcţioneze este nevoie de timp şi este nevoie de muncă; este nevoie de atenţie, de determinare şi de implicare. Nu putem să facem o relaţie să funcţioneze doar pentru că ne-am întâlnit şi ne-am plăcut. Nu este suficient. De asemenea, oricât de urât ar suna, nici dragostea nu este suficientă pentru ca o relaţie să meargă.

Într-o relaţie intrăm cu aşteptări. Poate că un secret al unei relaţii reuşite nu ar fi şi armonizarea acestui sistem de aşteptări. Nu ar trebui să armonizăm acest nivel de aşteptări?

Elena Harbur: Nivelul de percepţie şi nivelul de aşteptare este cel mai important în relaţia de cuplu, pentru că fiecare partener are aşteptările lui, care se potrivesc cu dinamica lui de viaţă, cu modelele de viaţă pe care le-a avut şi care pot deriva din relaţia pe care a avut-o cu părinţii, dar şi experienţele anterioare de relaţionare. Este extrem de important să adecvăm la persoane, să individualizăm acest nivel de aşteptare şi de implicare totodată, deoarece aşteptarea presupune un set determinat de gânduri, idei a ceea ce ar trebui să facă celălalt. Un mod de viaţă, cum să trăim împreună, cum să fim trataţi, ce ar trebui să facem sau ce nu ar trebui să facem în relaţie, iar atunci acest set de aşteptări ne schimbă dinamica de cuplu şi, la un moment dat, generează conflicte, pentru că nu există concordanţă de percepţie între cei doi parteneri. Ca să putem armoniza nivelul de aşteptare este important să ne întoarcem la indivizi. Ce nevoie şi ce dorinţă are fiecare în mod real, dincolo de o aşteptre anume. Pentru că, de cele mai multe ori, aşteptările sunt nerealiste. Ne aşteptăm la un romantism exagerat care să perpetue, ne aşteptăm să nu ne deranjeze niciodată nimic, ne aşteptăm ca celălalt să ne aparţină în totalitate şi în exclusivitate.

Acest nivel de aşteptări odată armonizat  şi cuplul creat, într-un stadiu incipient, se dezvoltă. Cum ar trebui să se dezvolte pentru reuşita unui cuplu?

Elen Harbur: Pentru reuşita unui cuplu este important ca ambii parteneri să îşi facă un timp pentru relaţie şi pentru cuplu, indiferent ce alte perspective de viaţă au. Este extrem de important. Un timp în care vin către celălalt până la jumătatea drumului şi celălalt vine până la jumătatea drumului. O relaţie înseamnă doi – întotdeauna! Nu numai unul decide. Amândoi decid, amândoi primesc, amândoi oferă. Fiecare pe ce are nevoie – este important ca ei să conştientizeze ce nevoi au pentru ca relaţia lor să meargă. Fiecare relaţie de cuplu este unică, este diferită, partenerii îşi stabilesc singuri un drum, o dinamică, lucruri care le plac, lucruri care le displac, un ritual de relaţie. Ca să pot să cresc relaţia este important să fiu pe afinităţi. Discordanţele dintre parteneri, lucrurile care sunt diferite stimulează şi incită. Pe de altă parte, ceea ce face relaţia să meargă este armonizarea cuplului. A se pune în comun.

• Unde se termină spaţiul comun şi unde începe spaţiul intim al fiecărui partener

Se vorbeşte mult într-o relaţie despre spaţiul individual sau spaţiul comun. Din nou nu sună foarte romantic, dar fiecare avem un spaţiu individual propriu, iar în cuplu există un spaţiu comun. Cum facem să le împărţim de aşa manieră încât nici cei doi parteneri din cuplu să sufere, dar nici cuplul să nu sufere?

Elena Harbur:  Este cea mai sănătoasă variantă, este singura variantă în care cuplul rămâne funcţional şi satisfăcător pe o viaţă întreagă, aşa cum îşi doreşte toată lumea. Este absolut obligatoriu să am un spaţiu individual şi absolut obligatoriu să am un spaţiu comun. Acest spaţiu comun este stabilit împreună, de parteneri, cu activităţi stabilite de comun acord. Spaţiul individual presupune o anumită intimitate, în care celălalt are mai puţin acces. Sună ciudat, dar este adevărat şi este sănătos, pentru că fiecare partener nu are nevoie să ştie totul despre celălalt. Sunt şi lucruri pe care chiar nu-şi doreşte să le afle şi nu-i trebuie să le afle. Ca să umplu spaţiul personal şi spaţiul comun cu lucruri care ţin de intimitatea mea, poate la un moment dat să devină sufocant pentru partener. Atunci de aceea există acest spaţiu individual.

Deci inclusiv în cuplu, invadarea spaţiului individual reprezintă un pericol.

Elena Harbur: Da! Este necesar să îmi păstrez spaţiul individual ca să pot să rămân eu. Altfel fuzionez cu cuplul şi am aşteptarea ca şi celălalt partener să fuzioneze cu mine. Odată fuzionaţi amândoi, ne transformăm în altceva care nu ne este propriu nici mie, nici lui şi clar nu funcţionează, pentru că nu ne reprezintă.

Când vorbim despre dinamica de cuplu, vorbim despre etape. În orice cuplu există diferite etape, există etape temporale, există etape sensibile, există etape pe care le parcurgem şi datorită vârstei şi datorită bagajului de cunoştinţe şi experienţe şi datorită altor factori externi. Care este metoda sănătoasă de a parcurge aceste etape?

Elena  Harbur: În permanenţă este nevoie să ne reactualizăm relaţia. Există, într-adevăr, etape de dinamică, există schimbarea individului, indiferent dacă mi-am ales partenerul pentru un motiv sau altul şi mă aştept să regăsesc conexiunea în permanenţă pe exact motivul acela sau calitatea aceea a partenerului meu. Şi eu şi el, pe parcurs ne schimbăm, apar nevoi diferite, apar modalităţi de comportament diferite. Ca să pot păstra cuplul este necesar să mă reactualizez în permanenţă. Când apare o schimbare în mine, în nevoile mele, în dorinţele mele, în aşteptările mele, este important s-o aduc la cunoştinţă. Să văd dacă şi celălalt este de acord, dacă şi celălalt poate să vină către mine, pentru că relaţia de cuplu înseamnă a pune împreună,nu înseamnă a fuziona, nu înseamnă a deveni unul, nu înseamnă a gândi la fel sau a simţi la fel. Este normal ca în etape diferite de viaţă să nu am nevoie de acelaşi lucru. Automat şi celălalt se schimbă pe dinamica lui.

• Reinventarea şi redescoperirea într-un cuplu

Cuplul se construieşte şi în acelaşi timp se vorbeşte despre reinventarea cuplului. Ce ar însemna această reinventare?

Elena Harbur: Reinventarea cred că este cea mai frumoasă tehnică şi cea mai frumosă abordare a cuplului, pentru că în reinventare, practic, fac un exerciţiu din a mă uita la celălalt ca şi cum este nou, ca şi cum îl văd pentru prima dată; pe de altă parte ştiu şi ţin minte şi păstrez ceea ce mi-a plăcut iniţial. Practic, mă uit la un om faţă de care mă simt familiar ca şi cum omul acela are nişte secrete pe care încă nu le-am descoperit. Atunci reinventarea cuplului presupune să fiu curios, să îl caut pe celălalt, să îl redescopăr şi totodată, prin el, mă redescopăr şi pe mine. Redescopăr astfel o dinamică nouă de cuplu.

Vorbeam despre etapele pe care le parcurge un cuplu, ele sunt etape fizice, pentru că nu mai putem fi la 30 de ani ca la 17 şi nici la 50 de ani ca la 30 şi tot aşa. E altă dinamică energetică. Pe de altă parte, aşa cum spuneam, căpătăm cunoştinţe noi prin faptul că socializăm mult mai mult. Ar trebui adusă această experienţă de viaţă în cuplu şi dintr-o parte şi din cealaltă pentru ca această dinamică a cuplului să fie una pozitivă? Pentru că poate fi şi o dinamică negativă…

Elena Harbur: Poate fi şi o dinamică negativă în condiţiile în care există un exces şi în condiţiile în care eu mă identific cu poveştile de viaţă ale celorlalţi. Dacă cineva apropiat mie trăieşte un eşec în dragoste, pe un anumit motiv eu ajung în posesia informaţiei şi cumva mă contaminez cu negativitatea din eşecul respectiv şi mă întorc în cuplu şi zic «A, păi şi tu îmi faci la fel cum a păţit…» atunci da, este o experienţă negativă. Pe de altă parte, orice experienţă negativă poate să fie folosită pozitiv, constructiv, ca model: «între ei s-a întâmplat aşa şi între noi se întâmplă uneori aşa. Hai să vedem ce facem sau cum facem ca să nu se întâmple» să nu se producă o despărţire sau să nu suferim. Dacă sunt experienţe pozitive, le aducem oricum. Mă uit, îmi place, vreau şi eu. Atunci este mult mai uşor să aduc parte din experienţe. Pot să ale aduc sau pot să nu le aduc. Este bine să le aduc. Pentru că oricum intră în contact cu mine, îmi intră în planul conştiinţei, le ştiu, le înţeleg, le văd şi atunci ce îmi place pun în aplicare, ce nu îmi place mă străduiesc să nu ajung acolo. Dar oricum îmi oferă un model de aşa nu sau un model la care să ştiu să mă raportez.

•  Comunicarea – cheia succesului în cuplu

Eu cred că unul dintre elementele importante în construcţia cuplului este comunicarea. Aşa este?

Elena Harbur: Absolut. Comunicarea este de bază. Fără comunicare nu putem avea un cuplu.

Ce înseamnă o comunicare reuşită?

Elena Harbur: O comunicare reuşită presupune un mesaj şi un feedback pe toate planurile între cei doi parteneri. Comunicare reuşită înseamnă să vorbesc despre mine, despre felul în care funcţionez în mod intim. Să vorbesc sincer, să vorbesc emoţional. Comunicare nu înseamnă să spun ce am făcut astăzi la muncă sau ce am făcut la piaţă sau orice fel de conflict. Comunicare înseamnă să îi împărtăşesc celuilalt o dinamică a mea internă, ce gândesc, ce simt sau de ce îmi este frică sau ce îmi place foarte mult în relaţie cu el şi nu din exterior, pentru ca celălalt să aibă cunoştinţă de asta. Este şi valorificat şi are, în acelaşi timp, ca un set de instrucţiuni. Ştie ce să facă şi ce să nu facă. De asta comunicarea este importantă. Inclusiv comunicarea fizică – inclusiv în sex există o comunicare. Este important ca celălalt să ştie ce îmi place sau nu îmi place, pentru că altfel nu are de unde să ştie. Deci comunicare pe toate planurile la nivel profund.

Cât de important este feedback-ul pe care îl primim sau nu la mesajul pe care îl transmitem în cuplu?

Elena Harbur: Având în vedere că este vorba despre o relaţie de cuplu, mi se pare că este cel mai important feedback. Avem tendinţa să ne agăţăm cumva de feedback-ul pe care îl primim şi să îl considerăm ca un fel de etichetă. Să considerăm că dacă partenerului nu îi place ceva este ca şi cum nu i-ar mai plăcea de mine.

Este o valorizare a propriului sine prin feedback-ul pe care îl primeşte.

Elena Harbur: Exact. O valorizare şi o repoziţionare. De multe ori, când un partener are un feedback negativ are tendinţa să se separe de cuplu sau să intre în poziţie de conflict, să pornească ditamai cearta pentru ceva ce celălalt partener doar a exprimat. Este extrem de important aici să facem diferenţierea cum primesc un feedback, pentru că în comunicare cel mai important lucru este cum primesc feedback-ul. Este important, când am intimitate în cuplu să ştiu că părerea celuilalt este o bază a construcţiei cuplului şi nu o etichetă. Nu exist printr-un feedback negativ, ci exist pentru a completa şi a creşte cuplul. Este normal să am un feedback pozitiv. Asta nu înseamnă că partenerul nu mă mai vrea sau nu mă mai place, ci pur şi simplu, părerea lui este diferită.

Pentru a trage o concluzie a acestei discuţii, nu este uşor să construieşti un cuplu, nu este uşor să menţii un cuplu şi totuşi suntem tentaţi de fiecare dată să intrăm într-o relaţie.

Elena Harbur: Suntem născuţi să fim în doi. Nu suntem născuţi să fim singuri. Există o nevoie internă instinctuală de a funcţiona în cuplu. Ne dorim foarte mult asta şi tocmai din acest motiv există riscul de a se rupe cuplul, pentru că odată ce ne dorim foarte mult, apar foarte multe mecanisme care împiedică un cuplu să funcţioneze. Am tendinţa mai degrabă să mă tem decât să fac relaţia să funcţioneze. Atunci este mult mai important să mă axez pe relaţie, pe motivul pentru care sunt în relaţie, pentru că, până la urmă, asta îmi doresc. Este într-adevăr greu să construim un cuplu. Cel mai greu este să îl menţinem.

Emisiunea „Stil de viață” la Radio Constanța 100,1 FM – Ce îți oferim? O psihologie de viață! 
Repere reale și practice pentru o viață sănătoasă, armonioasă și echilibrată, o viață satisfăcătoare și împlinitoare!

Psihologie practică și eficientă despre cine ești tu și cine suntem noi împreună, o emisiune despre cum să devii cea mai bună versiune a ta!

Te așteptăm în fiecare sâmbătă și duminică de la ora 18.00 să ne asculți, să îți spui părerea, să pui întrebări și să faci propuneri pentru ce te interesează cel mai mult: viața ta!

Cum facem față conflictului dintre generații în relația părinte – copil sau la locul de muncă

Publicat de Cristina Sîmbeteanu, 22 februarie 2018, 14:39

Din ce în ce mai des auzim promovată în spațiul public problematica agresivității adolescenților. Tot mai mulți părinți se plâng de copiii lor intrați la pubertate că nu ascultă, nu învață, lipsesc de la școală, sunt opozanți, mint, fug de acasă, fură, se bat, beau sau se droghează. Răspunsul inevitabil pe care îl primesc este: „așa sunt adolescenții, o să-i treacă“. Din păcate, fără o înțelegere și un suport corect și adecvat nici părinții și nici copiii nu învață să își gestioneze emoțiile și situațiile concrete de viață. Aici intervine discuția despre conflictul între generații. Subiectul a fost abordat și de realizatorul Daniel Sîrbu și psihologul Elena Harbur în emisiunea Stil de Viață, difuzată în fiecare weekend la Radio Constanța.

Reporter: Continuăm discuția despre conflict cu un subiect delicat, cunoscut sau mai puțin cunoscut, trăit cu siguranță și despre care vom vorbi pe larg cu psihoterapeutul Elena Harbur. Ce facem cu conflictul între generații? Există sau nu există?

Elena Harbur: Există și oricât de mult ne-am strădui nu putem să scăpăm de el.

Reporter: De ce acest conflict?

Elena Harbur: Sunt repere diferite din societăți diferite și de maturizare diferită. Conflictul dintre generații apare între părinți și copii. Indiferent că un părinte are 80 de ani și copilul 50, indiferent că părintele are 20 de ani și copilul 3 ani, conflictul dintre generații există și este normal să existe. Suntem născuți în perioade diferite, cu acces la informații diferite, cu nevoi diferite; niște nevoi are părintele tânăr, niște nevoi are părintele adult, alte nevoi are copilul mic, alte nevoi are copilul adolescent. Perioadele de transformare a copilului ridică problema pentru părinți. În copilăria mică, părintele de obicei se raportează la copil făcând ce vrea el: doarme la ce oră vrea, îi face program, nu-i face program, îl scoate afară, copilul este total dependent de părinte și de dorința părintelui.

Reporter: Știți ce cred eu că este important? Faptul că trăim permanent acest conflict între generații, deși fiecare generație a parcurs etapele anterioare, adică fiecare părinte care are acum 60-70 de ani a fost și copil la rândul lui. Lăsând la o parte componenta asta a fluxului de informații, până la urmă niște principii de bază au rămas de-a lungul timpului și totuși acest conflict se naște.

Elena Harbur: Da, se naște, pentru că, într-un fel, cu fiecare etapă a vieții noastre uităm că am fost și noi la rândul nostru copii și considerăm că acum ne-a venit și nouă rândul, că avem și noi dreptul să întreținem un astfel de conflict și mai mult decât atât, acel dulce sentiment că acea ființă mică, copilul ne aparține. Odată cu schimbările din viața lui nu prea ne mai aparține, iar el încet-încet începe să ne arate lucrul acesta și nu ne place întotdeauna.

Reporter: Ține de independența personală? Este o componentă a acestui conflict între generații independența personală?

Elena Harbur: Da, independența și autonomia personală sunt extrem de importante în rolul de părinte. Treaba părintelui este să fie ghid, să susțină dezvoltarea copilului. Problema este că părintele își intră atât de bine în rolul acesta de a îngriji copilul și de a-l proteja, încât, la un moment dat devine un automatism. Automatismul acesta ridică problematici în condițiile în care la un moment dat copilul crește, deci nu mai are nevoie de același tip de protecție. Nu mai are nevoie de aceeași relație, are nevoie de autonomie. Dacă 15 ani m-am obișnuit să verific ce face și unde merge și să-l duc și să-l iau de la școală, cum dintr-o dată să îl las liber? Cine știe ce face! Este o îngrijorare normală, firească, a părintelui, dar în același timp și o nevoie a copilului de autonomizare. Copilul ridică această nevoie de autonomizare, iar din pricina schimbărilor sociale o ridică mai devreme, pentru că și noi, ca și copii, am avut procesul acesta de separare, de autonomizare, însă era făcut la o altă vârstă. Acum copiii se autonomizează mai repede sau cel puțin cer asta și atunci, pentru părintele care a trecut prin această experiență la o vârstă mai târzie i se pare că lucrurile merg mult prea repede, i se pare că al său copil este în pericol și tendința este să-și facă treaba și să protejeze copilul chiar și cu forța uneori. De aceea apare conflictul, pentru că copilul își dorește autonomie, are nevoie de ea pentru a-și obține maturizarea psihologică și emoțională; are nevoie să își provoace părintele. Prima dată să se contreze cu părintele și apoi se contrează cu ceilalți din mediul extern.

Reporter: Cine naște primul conflictul între generații, părintele sau copilul?

Elena Harbur: Părintele!

Reporter: De ce? Eu aș fi crezut că copilul îl naște.

Elena Harbur: Nu… părintele, pentru că părintele este primul nemulțumit când copilul face ceva fără el. Pe de-o parte este mândru că a putut copilul lui să facă ceva. Pe de altă parte este un soi de teamă «Aoleu, ce o să facă? O să facă și altceva fără mine?» Este ca și cum ar fi o nevoie a părintelui de a fuziona și de a păstra o dulce legătură între copil și părinte.

Reporter: Din ceea ce spuneați, denotă că un comportament de tip autoritar sau exacerbat autoritar al părintelui ar putea genera acest conflict interpersonal între generații. Trecând în partea cealaltă a spectrului, un comportament să-i spunem mai degrabă indiferent față de copil poate naște astfel de conflicte? Pentru că, la prima vedere, s-ar spune «O, un astfel de comportament nu poate naște niciun fel de conflict», dar eu cred că este pe dos.

Elena Harbur: Atunci când părintele manifestă indiferență față de copil, copilul rămâne agățat de părinte, rămâne agățat în nevoie de aprobări, nevoia valorizării, își dorește contactul emoțional cu părintele, își dorește protecția părintelui și îl provoacă pe părinte să îi ofere asta. În condițiile în care părintele rămâne imun și ignorant la nevoile copilului, copilul devine ofensiv și începe și îl provoacă pe părinte până obține o reacție de la el. De cele mai multe ori este o reacție negativă, dar copilul este dispus să și-o asume și pe aceasta decât nimic.

Reporter: Și atunci e o sursă de conflict.

Elena Harbur: Absolut! Este o sursă foarte puternică de conflict.

Reporter: Probabil că este un truism că acest conflict între generații nu va dispărea niciodată, pentru că el este firesc, așa cum se manifestă. Are și el probabil mai multe grade de intensitate.

Elena Harbur: Da. Cu siguranță. Depinde și de vârstă depinde și de motivul conflictului. Poate să fie conflictul adolescentin – aici sunt foarte multe cauze care pot susține și intensifica acest conflict. Este vorba și despre structurile de personalitate, este vorba și de propriul proces de independență, cum spuneați mai devreme, al părintelui. Dacă la părinte a fost un proces de independență dus greu, intens conflictual, se va aștepta de la copilul lui să facă tot la fel și atunci va avea tendința să amplifice acest conflict. Dacă a avaut niște părinți care nu i-au dat niciodată drumul, pentru că se întâmplă foarte multe ori acest lucru, atunci va avea pretenția de la copilul lui să nu plece niciodată. Iar este o cauză și o situație în care conflictul se amplifică foarte mult. Se amplifică acest conflict cu cât mai mult fiecare parte își păstrează ideile. Dacă părintele își ține direcția lui, nu este tolerant, nu este atent la nevoile copilului și nu-și aude copilul, practic îi cere să rămână mic în continuare, cu atât de va amplifica acest conflict pentru că nevoia copilului este normală, firească, biologică. La copil nevoia de autonomizare vine instinctual nu este că o face împotriva părinților sau la un moment dat se hotărăște că vrea să crească. Nu, pur și simplu vine firesc, biologic, nici el nu se poate opune la asta, la fel cum organele interne se maturează și încep să funcționeze într-un alt mod decât o făceau ca și copil, cu un alt ritm, cu alte substanțe mult mai concentrate, la fel se întâmplă și din punct de vedere psihic și emoțional. Copilul începe să înțeleagă foarte multe lucruri, își dorește să experimenteze pe cont propriu. Când părintele rămâne rigid, obligă copil să rămână tot rigid. Atunci sunt două pietre tari. Conflictul se amplifică foarte mult.

Reporter: În ceea ce privește modalitatea fiecăruia, pe de o parte a părintelui, pe de cealaltă parte a copilului – vorbind aici de copii care au totuși o anumită vârstă și care înțeleg lucrurile -, cine ar trebui să cedeze primul?

Elena Harbur: Ca în orice conflict se face mediere și conciliere. Dacă este la vârsta adolescenței, este important ca părintele să cedeze. Să cedeze cu ghilimele, pentru că una este să fiu tolerantă și alta este să cedez.

Reporter: Să explicăm și ce înseamnă să cedezi, ca să nu fim greșit înțeleși.

Elena Harbur: Să cedez înseamnă să am răbdare și să ascult. Să îmi ascult copilul și să mă uit la copilul meu ca la o persoană capabilă să spună ce îl deranjează. Să mă uit la copilul meu ca la un viitor adult. Pentru că nu pot să aștept de la el să vorbească și să se comporte ca un adult, pentru că încă este copil, dar nu pot nici să-l tratez ca pe un bebeluș sau un copil în copilăria mică. Este extrem de important să mă uit la el ca la un viitor adult, pentru că un viitor adult se presupune că știe ce are de spus, știe ce îl deranjează și știe să ceară. Dacă eu nu-i ofer copilului meu posibilitatea să ceară, el n-o s-o facă niciodată. Nu numai cu mine, cu nimeni din viața lui.

Reporter: Sau o va face în mod necorespunzător.

Elena Harbur: În mod excesiv. Și va deveni „demanding“ adică va face mofturi și va avea pretenții în exces nefondate, care cu siguranță îi fac rău și lui și relațiilor pe care le are.

Reporter: Și din punct de vedere al adolescentului?

Elena Harbur: Din punctul de vedere al adolescentului este important să manifeste și să spună ce vrea. La vârsta aceasta tendința este să facă jocuri de provocare. Își provoacă părintele. De asta este necesar ca părintele să aibă toleranță și să fie foarte atent, pentru că în perioada asta, adolescentul devine și manipulativ și este foarte instabil. Oscilează între afecțiunea pe care o simte față de părinte și teama de a pierde iubirea părintelui și tendința de a-l provoca pe părinte, pentru că practic în viața copilului, în adolescență este prima dată când se uită la părintele lui ca și la un om și se întreabă: «Cine este omul acesta?» Până atunci, toată viața a crezut că este cel mai grozav, cel mai mare, cel mai important. Oare așa o fi? Și asta face adolescența, îi provoacă să vadă care sunt limitele părintelui, ce anume poate să facă, până unde este puterea…

Reporter: Și ce mod de răspuns are la solicitările lui.

Elena Harbur: Ce mod de răspuns are? Îl vrea oricum sau îl vrea numai pentru note sau pentru performanță sau numai ca să fie cuminte? Și atunci îl provoacă pe părinte foarte mult. Este important dacă poate adolescentul să încerce să spună exact ce își dorește.

Reporter: Pentru că uneori nu este înțeles cum trebuie.

Elena Harbur: Absolut. Pentru că părintele este obișnuit să fie părinte. Nu poate dintr-o dată să fie prieten și nu știe când are nevoie copilul ca părintele să fie prieten. Și atunci copilul adolescent poate să spună: «Acum am nevoie de tine doar să mă asculți» sau «Acum nu-mi doresc un sfat de la tine» sau «Îmi doresc un sfat».

Reporter: Vreau să mai atingem un punct vizând acest conflict între generații, pentru că am vorbit până acum de conflictele apărute în interiorul familiei. Există un conflict între generații și în societate? La job, în grupul de prieteni?

Elena Harbur: Da, există. Vorbim despre același «eu merit». În viața mea am învățat multe, am înțeles multe, am un punct de vedere pe care nimeni nu mi-l poate contrazice. De aici pleacă, fiindcă fiecare generație are principiile ei, are valorile ei și are impresia că deține acest adevăr universal, ca să exagerez un pic. Este normal să existe aceste divergențe de opinii. Fiecare generație are dinamica ei internă și provocările de creștere. Sunt generații care au fost provocate pe maturizare socială și generații care au fost provocate pe maturizare intelectuală. Sunt perspective diferite ale aceleiași realități până la urmă. Și atunci este normal să apară conflictele acestea mult mai intense decât în familie. Dacă în familie ne mai ține emoționalitatea și principiul că ne aparținem și plecăm de la premisa că la un moment dat tot trebuie să ne înțelegem. Partea cealaltă când nu există partea asta de legătură de familie sau de o prietenie veche, aici tendința la conflict este mai mare și poate să ducă la rupturi mai mari, mai repede.

Reporter: Vorbeați despre dinamica aceasta de dezvoltare a fiecărei generații. În mod clar fiecare generație are o dinamică proprie. Cum poate fi totuși mediată situația în care aceste tipuri de dinamică intră în conflict?

Elena Harbur: Se poate produce o mediere exact pornind de la interesele fiecăruia, pentru că până la urmă conflictul este pe interese, principii și valori. Acolo se naște conflictul când se naște o discrepanță între aceste perspective. Pornim medierea exact de la asta. Avem dreptul să avem principii fiecare are experiența de viață care este foarte adecvată vieții pe care a trăit-o, pentru că nu ajung să am o dinamică de viață decât dacă am trecut prin provocări și le-am făcut față, altfel nu ajung în postura aceea. Am o experiență de viață, o valorific – este important ca fiecare parte să valorifice experiența de viață a celuilalt și să pună în comun ce este în comun și punctele comune la care ajung, în care sunt de acord, iar pe partea de divergențe să facă mediere și negociere. Adică putem să alternăm perspectiva fiecăruia și vedem care are rezultate mai bune sau putem să facem alternanță. Putem să găsim foarte multe strategii în care conflictul este transformat într-o strategie pozitivă. Până la urmă asta este ideea: să transformăm conflictul într-o strategie pozitivă și ideea este că fiecare generație fiind diferită are un plus față de cealaltă. Nu putem nega, nu putem da la o parte niciuna din experiențe. Amândouă sunt valoroase în mod diferit. Ideea este să scoatem ceva bun împreună din asta.

Emisiunea „Stil de viață” la Radio Constanța 100,1 FM – Ce îți oferim? O psihologie de viață! 
Repere reale și practice pentru o viață sănătoasă, armonioasă și echilibrată, o viață satisfăcătoare și împlinitoare!
Psihologie practică și eficientă despre cine ești tu și cine suntem noi împreună, o emisiune despre cum să devii cea mai bună versiune a ta!
Te așteptăm în fiecare sâmbătă și duminică de la ora 18.00 să ne asculți, să îți spui părerea, să pui întrebări și să faci propuneri pentru ce te interesează cel mai mult: viața ta!