Regina Maria – 80 de ani de la moartea unicei suverane a României Mari
Publicat de Cristina Sîmbeteanu, 18 iulie 2018, 10:17
„O veste îngrositoare ne-a sguduit pe toţi luni seara. O veste sosită prin radio care, cu toate că era aşteptată din clipită în clipită, ni s-a părut totuşi prea crâncenă, prea dureroasă, prea de tot, fără de milă: vestea morţii Reginei Maria! Neamul românesc aşadar a rămas orfan. Buna şi milostiva lui Regină, frumoasa zână ca din poveşti a Ţării, Ileana Cosânzeana noastră, Maica Răniţilor din Marele Răsboi, Mama Românilor, Mama Ţării, artista de o gingăşie neîntrecută, poeta şi scriitoarea al cărei renume a trecut peste mări şi ţări, Regina Maria a României nu mai este” (Unirea Poporului, iulie 1938)
Aşa îşi începeau ediţiile ziarele româneşti, în urmă cu opt decenii, la anunţul Casei Regale privind trecerea în nefiinţă, la 18 iulie 1938, a Reginei Maria, suverana cea mai iubită de către popor și unica regină a României întregite.
Supranumită împărăteasa tuturor românilor, după încoronarea de la Alba Iulia din 1922 sau cea mai frumoasă imagine a României, de către presa internaţională sau diverşi diplomaţi şi politicieni străini, regina Maria a fost cea care, după cum afirma omul politic Constantin Argetoianu, prin acţiunile sale de-a lungul vieţii şi mai ales în anii Primului Război Mondial, a întrupat aspiraţiile cele mai înalte ale conştiinţei româneşti.
Descendentă din familiile imperiale ale Rusiei ţariste şi Marii Britanii, nepoata Țarului Alexandru al II-lea după mamă şi a reginei Marii Britanii, Victoria, după tată, regina Maria a României a fost şi rămâne cea mai marcantă şi importantă figură feminină din istoria noastră naţională.
Datorită ei, regele Ferdinand nu a ratificat pacea umilitoare cu Puterile Centrale după capitularea României în timpul Primului Război Mondial, iar după încheierea conflagraţiei şi-a asumat rolul de ambasador ad-hoc al României şi a efectuat un turneu diplomatic în capitalele Franţei şi Angliei pentru a-i convinge pe liderii Marilor Puteri să recunoască noile frontiere ale României Mari.
Frontierele extinse au fost recunoscute prin tratatele de la Versailles şi Saint-Germain din 1919 şi Tratatul de la Trianon din iunie 1920.
La moartea ei, în anul 1938, ziarul londonez Times a vorbit în termeni elogioşi despre marea frumuseţe a caracterului ei şi a făcut o listă de trăsături care aminteau de principesa englezoaică, dar şi de regina Balcanilor: măiestria în arta echitaţiei, graţia, talentul literar, comportamentul în timpul războiului şi atitudinea pozitivă în condiţii de stres.
Dincolo de Atlantic, The New York Times titra în paginile sale: „Nicio personalitate publică din România nu a avut un comportament mai patriotic decât această regină de sânge străin. Ca şi regele Albert al Belgiei, şi-a câştigat consideraţia poporului, care a ajuns la idolatrie“.
Până şi în Rusia sovietică, puterea şi respectul pe care le emana regina Maria i-au fost recunoscute. Astfel, la o săptămână după moartea acesteia, revista Time scria că într-o biserică ortodoxă din Moscova a avut loc o slujbă de pomenire pentru regina României, singura recunoaştere de acest fel acordată după Revoluţia bolşevică vreunui membru al unei case regale din întreaga lume.
Omul politic Constantin Argetoianu, premier al României în perioada septembrie-noiembrie 1939, unul dintre criticii constanţi ai reginei în acele vremuri, a reuşit să sintetizeze cel mai bine rolul şi locul pe care regina le ocupă în istoria ţării: „Oricâte greşeli va fi comis regina Maria, înainte şi după război, războiul rămâne pagina ei, pagină cu care se poate făli, pagină care se va aşeza în istorie la loc de cinste. O găsim în tranşee printre combatanţi în rândurile înaintate, o găsim în spitale şi în toate posturile sanitare printre răniţi şi bolnavi. O găsim de faţă la toate adunările care încercau să facă puţin bine. Nu a cunoscut frica de gloanţe şi de bombe, cum nu a cunoscut teama şi scârba de molimă sau nerăbdarea faţă de eforturile aşa de des inutile, provocate de dorinţa ei de mai bine. Regina Maria şi-a îndeplinit datoria pe toate fronturile activităţilor sale, dar mai presus de toate pe acela al încurajării şi ridicării moralului acelora care o înconjurau şi care au trebuit să decidă, în cele mai tragice momente, soarta ţării şi a poporului său. Se poate afirma că, în răstimpul pribegiei noastre în Moldova, regina Maria a întrupat aspiraţiile cele mai înalte ale conştiinţei româneşti. Prin modul cum a influenţat în 1916 intrarea României în război şi din nou în 1918, când aproape numai datorită ei, regele Ferdinand nu a ratificat dezastruoasa pace de la Bucureşti, regina s-a aşezat ca ctitoriţă a României întregite şi ca una din cele mai mari figuri ale istoriei noastre naţionale.”
Dragostea reginei faţă de poporul român şi ţara de adopţie este exprimată cel mai bine într-una din însemnările sale zilnice din jurnalul personal, unde suverana scrie despre faptul că „Iubirea mea pentru această ţară, pe care am făcut-o a mea prin lacrimi şi suspine, a ajuns pentru mine ca o religie. Mă simt legată de ea prin lanţuri de oţel, legată prin inimă, prin creier şi prin sânge. Simt că fiecare din cei şase copii ce i-am dat, e unul din inelele acestui lanţ pe care numai moartea şi dezastrul îl pot sfărâma“ .
În aşteptarea Centenarului Marii Uniri, autorităţile locale pregătesc şi organizează numeroase conferinţe, spectacole sau seminarii pe această temă, însă, chiar şi aşa, Constanţa rămâne, alături de alte localităţi din ţară, un oraş unde nici astăzi, la aproape trei decenii de la înlăturarea comunismului, nu există încă un bulevard sau o stradă care să amintească de singura regină pe care a avut-o România Mare.
Redactor: Valentin LUNGEANU