Trebuie să știm că, la acel moment, România încă era, măcar formal, sub suzeranitatea Porţii Otomane, iar în contextul revoltelor din Balcani împotriva Imperiului Otoman, în 1877, România a permis trupelor țariste să îi traverseze teritoriul și, la invitația țarului, România intră în război, ceea ce îi oferă șansa declarării independenţei. Și această declarație de independență a fost făcută de Mihail Kogălniceanu, de ministrul externe de la acel moment, la 9 mai 1877, în ședința reunită a celor două camere. Important de știut este că documentul declarării independenței este semnat de principele Carol în 10 mai 1877, de aici și o veche dispută despre când a fost, de fapt, independența României. În 10 mai semnează principele Carol independența. Atunci sunt și primele acte ale unui stat independent, se instituie cea mai înaltă decoraţie din România, Steaua României, iar bugetul pe care România îl dădea Porții ca tribut a fost anulat, evident, ca tribut, și a fost transferat Ministerului de Război. Independența României n-a fost recunoscută de Marile Puteri la acel moment. Ea a fost recunoscută abia după înfrângerea Imperiului Otoman. Prima dată a fost recunoscută prin Pacea de la San Stefano, însă Pacea de la San Stefano, din iarna lui 1878, nu a fost pe placul Marilor Puteri și a fost convocat un nou congres de pace, început în 13 iunie 1878, la Berlin.

Imediat după război, cu Rusia au început certurile, atât pe cale oficială, cât și neoficială, pentru că Rusia și-a exprimat intenția de la început ca sudul Basarabiei să-i revină, pe care îl pierduse în urma Războiul Crimeei din 1853-1856. Şi la schimb a fost oferită Dobrogea.

România, din 9 mai 1877, fiind independentă, a putut să-și urmeze propria cale europeană, să-și construiască o viziune europeană cu o politică pro-occidentală și, astfel, parcursul european al României iese din siajul Stambulului, să zic, și o ia într-o direcție, evident, occidentală. După 1877, România cunoaște o dezvoltare proprie accentuată.

Proiectul cel mai important de țară este aici, în Dobrogea, unde, imediat după integrarea Dobrogei în frontierele statului român, s-a văzut o politică proprie a Guvernului și aș spune chiar o viziune a regelui Carol care duce ca, de exemplu, orașul Constanța, de la 5000 de locuitori, la acel moment, să ajungă astăzi la peste 300.000. Cred că asta spune foarte multe despre ce a însemnat pentru România independenţa.

Înfrângerea lui Hitler și a nazismului și a fascismului, în 1945, a reprezentat revenirea la diversitate și victoria, pe de-o parte, a lumii libere și a lumii civilizate. În același timp, însă, tot la fel de bine trebuie, cred, să subliniem, că pentru Europa Centrală și de Est nu a fost o revenire la diversitate și libertate, pentru că acel moment în această regiune a însemnat întărirea regimului comunist și impunerea unor guverne comuniste venite cu tancurile sovietice, după care, sigur, întărite și prin aportul unor oameni „dedicați“ comunismului și continuarea acestei lumi libere în Europa Centrală și de Est, în opinia mea, a întârziat încă 45 de ani.

Ceea ce face Shumann era să găsească o soluție pentru a anihila tendințele acestea naționaliste, care au distrus pur și simplu diversitatea europeană. Această tendință de unire a Europei în diversitate a existat din perioada interbelică. Cel mai important proiect este cel al contelui Richard von Coudenhove-Kalergi, care în 1923 a scris o lucrare foarte importantă – „Pan Europa“, tradusă și în limba română. El acolo vorbea despre nevoia europenilor de a se uni în diversitate, deci de a-și păstra identitatea culturală și lingvistică, însă de a anula granițele, frontierele fizice dintre ei, de a crea o întreagă cultură și civilizație europeană care să se apere în faţa tendințelor totalitare. În acel moment sigur că Rusia era văzută ca marele adversar al unui astfel de proiect. Revenind la întrebarea dumneavoastră, aș vrea să subliniez asta – că Richard von Coudenhove-Kalergi este, cumva, părintele acestei Uniuni Europene, după care Shumann. După al Doilea Război Mondial, Europa avea nevoie de un proiect în care să nu mai existe aceste tendințe, aceste tentații de a avea mari puteri care domină celelalte puteri, puteri unice europene. România a beneficiat de acest proiect și dacă ne gândim că am aderat la Uniunea Europeană în 2007. Ţi aș mai spune că cel mai important câştig nu doar pentru noi, ci pentru toate națiunile europene, este această pace de după Al Doilea Război Mondial.