Învierea lui Iisus Hristos, eveniment biblic ce a avut loc acum aproape 2.000 de ani, a schimbat fața întregii lumi. Aflată la marginea Imperiului Roman, Dobrogea de astăzi ar fi cunoscut creștinismul relativ repede, spun scrierile hagiografice. Alături de managerul Institutului de Cercetări Eco-Muzeale din Tulcea, Sorin Ailincăi, am încercat să recompunem viața în aceste locuri la începuturile creștinismului.
„Din punct de vedere arheologic se vede o explozie demografică în perioada romană timpurie, deci probabil secolul I, până în prima parte a secolului III. Părerea mea că Dobrogea era un colț de Rai. Erau ferme, sate, totul era păzit de armata romană pe Dunăre. Dar, începând cu secolul III d.Hr., lucrurile încep să se complice datorită migrațiilor și triburilor care pătrund și în Dobrogea și probabil după secolul V, viața devine și mai complicată. Legat de creștinism, avem, practic, în județul Tulcea două cripte în care au fost adăpostiți martiri, cea de la Niculițel și cea de la Halmyris, de la Murighiol. Cu siguranță, existența în documente sunt atestați mult mai mulți martiri decât aceștia. Din păcate nu au fost descoperiți și sunt și foarte greu de descoperit dacă ei nu au fost, ulterior, depuși într-un loc sacru precum ceilalți și doar înmormântați în cimitire sau locuri ascunse. Nu știm exact contextul. Viața creştină în Dobrogea, părerea mea, că începe în Evul Mediu mai intens și va continua chiar și în timpul stăpânirii otomane. Turcii otomani erau destul de permisivi cu religia creștină”, spune Sorin Ailincăi.
Redactor: Dana Malciu/Editor online: Doina Sîrbu/Foto: Dana Malciu
Creştinii l-au sărbătorit duminică pe Sfântul Gheorghe, martir din secolul al IV-lea, patronul spiritual al Fortelor terestre române.
În popor, ziua Sfântului Gheorghe marchează începutul anului pastoral.
Marele mucenic Gheorghe a fost general în armata romană în timpul împăratului Dioclețian. Avea însă o religie interzisă încă în secolul al IV-lea în imperiul roman. Împăratul Dioclețian credea că insuccesele armatei sale se datorau creștinilor care nu voiau să se jertfească zeilor războiului.
Generalul Gheorghe a fost și el victima persecuției – a fost închis și torturat pentru a renunța la creștinism. Nu a cedat și a fost executat prin tăierea capului.
Sfântul Gheorghe este unul dintre cei mai cinstiți sfinți în creștinism, fapt divedit de numărul mare de oameni care îi poartă numele și de alegerea lui ca ocrotitor al multor orașe și țări. Fiind un sfânt militar este și patronul spitirual al forțelor terestre române.
Potrivit statisticilor, peste 900.000 de români, dintre care cam 700.000 de bărbaţi şi aproape 200.000 de femei, și-au sărbătorit ziua de nume de Sfântul Gheorghe.
Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, este unul dintre cei mai venerați sfinți din calendarul ortodox, sărbatorit la dată fixă în fiecare an – 23 aprilie.
În tradiția populară, sărbatoarea este cunoscută sub numele de Sân-George, scrie creștin-ortodox.ro.
În calendarul popular, Sân-George este considerat a fi un zeu al vegetației, protector al naturii înverzite, al vitelor și al oilor, el fiind identificat în Panteonul românesc cu Cavalerul Trac. În spiritualitatea populară, Sân-George este cel de-al doilea stâlp calendaristic, alături de Sfântul Dumitru – Sâmedru -, între cele două divinități existând o înțelegere cosmică, facilitată și de divinitatea supremă. Se spune că atunci când se aud primele broaște cântând, Sân-George ia cheile de la Sâmedru pentru a deschide drumul naturii spre viață, el fiind considerat Cap mare de primavară, înverzitorul întregii naturi, semănătorul tuturor culturilor și închizătorul anotimpului friguros.
Dacă în trecut această sărbatoare era cinstită cu mult fast timp de trei zile, astăzi, doar cu totul izolat, mai străbate farmecul ei de altadată. Cele mai multe obiceiuri legate de această zi au fost abandonate pe parcursul timpului, dar importanța sărbătorii în spiritualitatea tradițională ne obligă să amintim câteva dintre practicile și obiceiurile de odinioară.
În ajunul zilei de 23 aprilie, oamenii pregăteau cu grijă brazde verzi, tăiate sub formă pătrată, în care înfigeau ramuri înmugurite de salcie și flori galbene de primavară cunoscute, în Bucovina, sub numele de calce. În noaptea sau dimineața zilei de Sân-George, capul familiei, întotdeauna un bărbat, așeza brazdele, astfel împodobite, „de strajă ” la stâlpii porților și ai caselor, la ferestrele și ușile caselor și grajdurilor, în grădini și pe mormintele din cimitire. Se credea că, astfel, oamenii, vitele și semănăturile erau protejate de forțele malefice, ce deveneau extrem de active în acest moment de început a anului pastoral. Măsurile de protecție se luau mai ales împotriva strigoilor și strigoaicelor care, conform tradiției, furau mana vitelor cu lapte.
În Bucovina, brazdele și ramurile verzi erau păstrate peste an pentru a fi folosite drept leacuri împotriva frigurilor sau pentru a fi amestecate în hrana animalelor (în credința că acestea vor fi protejate de puterea malefică a strigoilor) și pentru a fi puse în cuibarele cloștilor (pentru a avea pui cât mai mulți și pentru a le feri de boli și ulii).
O alta practică era împodobirea donițelor de muls vacile cu multă verdeață și flori de primăvară. Donițele, pline cu apă și astfel „gătite”, se puneau în tinda casei, după ușa de la intrare. În dimineața zilei de Sân-George, apa și verdeața tocată erau turnate în hrana animalelor, crezându-se că, astfel, va spori laptele vitelor și că vor fi protejate de toate relele.
În ajunul zilei de Sân-George, fetele de măritat credeau că își pot vedea ursitul dacă priveau, în această noapte, într-o cofă plină cu apă.
În dimineața zilei de 23 aprilie, fetele puneau în mijlocul drumului brazde verzi, împodobite cu coronițe, pentru a observa, pe furiș, care fecior va călca peste ele. Dacă flăcăii ce le erau dragi nu călcau pe coronițe, fetele credeau că în acel an se vor căsători. Brazdele și coronițele erau păstrate peste an, pentru a fi folosite ca remediu în ameliorarea diferitelor boli sau pentru a se face cu ele farmece de dragoste.
În această zi, fetele mai obișnuiau să semene usturoi, pe care-l păstrau până în anul viitor. Mâncând usturoiul semănat cu un an înainte, ele credeau că vor fi înzestrate cu toate virtuțile și că se vor căsători în cel mai scurt timp.
Dis – de – dimineață, înainte de a se scutura roua, fetele mergeau pe furiș în pădure, în locuri ferite și îndepărtate, „până acolo unde nu se auzeau lătratul câinilor și cântatul cocoșilor”, pentru a culege mătragună și năvalnic, pe care le aduceau acasă și le puneau în pod sau sub streașină, în credința că aceste plante miraculoase le vor aduce pețitori bogați. Obiceiul păstra ceva din solemnitatea ceremonială a marilor rituri: fetele își luau traista și un colac descântat și, odată ajunse în pădure, se încingeau într-un joc cu semnificații magice, mâncau colacul, stropeau cu vin locul din care recoltaseră plantele și abia apoi se întorceau acasă, purtând un steag, confecționat din ramuri de copac împodobite cu panglici multicolore.
Flăcăii, pentru a nu rămâne mai prejos decât fetele, căutau, în dimineața zilei de 23 aprilie, iarba fiarelor, planta miraculoasă. În ajunul sărbătorii, tinerii mergeau într-o dumbravă din pădurea localității în care trăiau, ducând cu ei câte o cofă cu apă neîncepută. Fiecare tânăr își ascundea vasul într-un loc doar de el știut, rostind numele fetei ce-i era dragă. Apoi, până la ivirea zorilor, se prindeau cu toții în horă, spuneau cimilituri sau cântau din fluiere. La răsăritul soarelui, fiecare privea în cofa cu apă. Dacă în vas se afla un fir de iarbă, credeau că se vor căsători cu fata iubită și vor trăi împreună până la bătrânețe. Dacă în apă se afla o floare uscată sau veștedă, era semn că tânărul nu se va însura în acel an, iar dacă găseau pământ, se credea că feciorul va muri în curând.
Femeile căsătorite săvârșeau și ele practici magice pentru bunul mers în gospodărie. De exemplu, în dimineața zilei, înainte de răsăritul soarelui, mergeau în pădure și culegeau plante doar de ele știute (mulgătoare, untul vacii), pe care le adăugau în hrana animalelor, în credința că vacile vor da lapte mult și de bună calitate.
Nimeni nu avea voie să doarmă în această zi deoarece se credea că cel care încalcă interdicția avea sa fie somnoros întregul an.
În ajunul sau în dimineața zilei de Sfântul Gheorghe se aprindeau focuri vii, fie în vatra casei, prin frecarea a două bucăți uscate de lemn, fie în ogradă, prin învârtirea energică a unui fuscel de lemn introdus într-o gaură practicată în blana ușii de la grajd, fie într-un loc dinainte stabilit situat în vatra satului. În cazul focurilor aprinse în ogradă sau în vatra satului, tinerii obișnuiau a sări peste foc sau prin fum crezând că, în felul acesta, se purifică și se apără de orice posibile influențe nefaste.
Basilica paleocreştină din Niculiţel va putea fi vizitată din anul 2016, atunci când vor fi finalizate lucrările de reabilitare.
Ca urmare a complexităţii acestor lucrări, autorităţile judeţene au decis prelungirea acestora până pe 31 decembrie 2015.
Basilica paleocreştină de la Niculiţel, monument unic de arhitectură în Europa, a fost descoperită în 1971.
În luna august 2013, Consiliul Judeţean Tulcea a semnat contractul de finanţare pentru reabilitarea Basilicii, proiectul finanţat prin Programul Operaţional Regional având o valoare totală de 2,6 milioane de euro.
