„Ziua Naţională de Cinstire a Martirilor din Temniţele Comuniste’’, la Interviul dimineții

Publicat de Doina Sirbu, 14 mai 2019, 11:40

Invitatul Adelinei Tocitu la ‚‚Interviul dimineții’ a fost profesorul, jurnalistul, scriitorul Alexandru Mihalcea (n.1936 București).

Adelina Tocitu – Astăzi este Ziua Națională de Cinstire a Martirilor din Temnițele Comuniste. În noaptea de 14 spre 15 mai 1948, a început o amplă operațiune de arestare, desfășurată de autoritățile represive comuniste, care viza mișcarea legionară, studențimea, organizațiile subversive dar și Biserica, partidele politice, cultele religioase. Arestările au continuat pe tot parcursul anului 1948, când, peste 10.000 de oameni au fost aduși în aresturile Miliției și Securității, apoi la anchete. Astăzi vom sta de vorbă cu profesorul, jurnalistul și scriitorul Alexandru Mihalcea. În martie 1959 este arestat, fiind acuzat că a calomniat arta, literatura și scriitorii progresiști de după 23 august, că a ascultat posturi de radio imperialiste. A fost întemnițat în penitenciarele Jilava, Gherla, lagărele Poarta Albă, Salcia, Luciu, Giurgeni și Grindu.  Ancheta și detenția sunt zugrăvite în cărţile document: „Jurnal de ocna” (1994), „Uranus – Gherla, via Salcia” (2004), „Salcia,un lagăr al morţii” (2009). Domnule Mihalcea, cel mai greu loc de detenție, cele mai inumane tratamente, victime întemnițate, ce v-a marcat din toate acestea?

Alexandru Mihalcea – Trebuie să rectific un lucru, și anume faptul că la Poarta Albă nu am fost. Poarta Albă a fost lagărul principal al Canalului înainte de perioada noastră de detenție. O mare parte a studențimii române am fost arestați, consecință a revoluției maghiare. După 1956 până în 1960. Perioadă de mari convulsii, de arestări în masă în România. O perioadă care ne-a marcat. Noi facem parte din oamenii care au fost de vârsta mea și au fost studenți. Dar nu numai ei. Studenți, țărani, muncitori, foarte mulți intelectuali. Al doilea mare val de arestări, deci după 1956, după Revoluția din Ungaria, fiecare loc de detenție a avut mizeria lui. Din capul locului trebuie spus că începând din 1948 până în 1960, 1961, 1962, regimul este un regim de exterminare, cu intensificări extraordinare în perioada de început și perioada de după 1956. 1959 este un paroxism al regimului îngrozitor de închisoare, fie că e vorba de închisorile de execuție tip Aiud, Gherla, fie că e vorba de închisorile de tranzit Jilava, unde actele de cruzime au fost înfiorătoare sau că e vorba de Salcia sau alte lagăre din Insula Mare a Brăilei, unde viața devenise absolut insuportabilă, la limita de jos a existenței, într-o animalizare și de animalitate greu de descris și aproape imposibil de înțeles pentru un om normal sau pentru un locuitor al României actuale. Dac-ar fi vorba de o ierarhie a  mizeriei, a groazei, a terorii, aș spune că Salcia a fost locul înfiorător din absolut toate punctele de vedere. Anumite fenomene au fost, permanent, de găsit pe tot timpul perioadei, între 1948 și 1963, 1964. Înfometarea, teroarea, sunt chiar bazele fenomenului penitenciar în comunismul general, dar în comunismul românesc în special.

Adelina Tocitu – Domnule profesor Alexandru Mihalcea ce v-a motivat în timpul detenției să vă mențineți tonusul în acea perioadă?

Alexandru Mihalcea – Aici nu e vorba de menținerea unui tonus. Este vorba de o rezistență, cu fluctuații. Ce ne-a motivat pe toți. Speranța că se va termina odată cu pușcăria. Evident că nu cu comunismul, pentru că nu puteam să prevedem atunci lucrul ăsta. Nu cred că erau oameni în 1959, la Salcia, care să fi sperat, mai ales că începuse să se știe cum am fost vânduți și trădați în convulsiile internaționale din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Povestea cu, vin americanii, era o gogoriță. În special tineretul nu o mai credea de foarte multă vreme. Speranța, pe de o parte, vigoarea inerentă a tinereții și faptul că intrasem într-o formă fizică convenabilă, bună, la arestare, și evident, pentru foarte mulți dintre noi, sentimentul religios sau revenirea la credință.

Adelina Tocitu – Domnule profesor, credeți că suntem împăcați cu trecutul?

Alexandru Mihalcea – Aud mereu… Cine nu-și cunoaște trecutul este condamnat să-l repete. Homo Sapiens este o specie autodistrugătoare și extrem de labilă în ce privește conservarea trecutului, în sensul feririi de ce s-a întâmplat. Ca dovadă este faptul că nimeni nu protestează împotriva distrugerii sistematice sau ignorării sistematice a vestigiilor trecutului comunist în România. Dacă n-ar fi existat eforturile supraomenești ale regretatului Romulus Rusan și ale doamnei Ana Blandiana, niște oameni extraordinari, pilduitori prin ce au făcut, să fi pus la punct memorialul Sighet, nu mai exista nimic, dar absolut nimic, piatră peste piatră, din tot ce a fost în baltă, uriașul complex penitenciar în care erau zeci de mii de sclavi. Sclavi, în sensul cel mai adecvat al termenului, n-a rămas nimic, cărămidă peste cărămidă. Jilava se degradează, ca și construcție. Este lăsată special. Acolo ar fi trebuit să fie un memorial fabulos, unic în geografia penitenciară a fostelor țări comuniste. Nu e vorba de indiferență, e vorba de cu totul altceva, de o intenționată delăsare și o extrem de vinovată criminală, lăsare a trecutului să se spargă în particule, infinitezimale, pentru ca să fie uitată cât mai repede posibil și procesul de uitare voluntară este magistral descris de Marius Oprea în Moștenitorii Securității, de exemplu. E vorba de ștergerea intenționată a urmelor trecutului și a celei mai întunecate, zbuciumate, mai negre pagini din istoria noastră națională.

Adelina Tocitu – Ce le spunem copiilor noștri?

Alexandru Mihalcea – Ce să le spunem copiilor noștri, în măsura în care, istoria se predă, cum se predă? Adică nu se mai predă. În momentul în care nimic din scriitorii de rezonanță națională, puternică, nu se mai predă în școli sau se predă într-un chip lamentabil, ce li se poate spune și cine să le spună? Cine să le spună? Martorii oculari, cei direct interesați, foștii deținuți politici sunt în număr insignifiant. Din câți au fost au rămas o mână, poate, cel mult la nivel național, 2000 de oameni. Ceva mai mulți sunt cei care au fost în deportare, dar fiecare are necazurile lui. Dintre foștii deținuți politici, cei care au fost închiși, efectiv, cei care au stat în spatele zidurilor și sârmei ghimpate, cei mai tineri atunci, au acum 80 de ani. În imensa majoritate, dacă nu chiar cvasitotalitate sunt bolnavi. Din nefericire ăsta este rezultatul și chinurile prin care au trecut. Cine să le spună? Dintre cărțile destul de multe, de altfel, care conțin și împărtășesc experiența penitenciară sunt relocate undeva într-un raft secund, câte mai sunt citite? Nimic, cu excepția Memorialului Durerii, al doamnei Lucia Hossu Longin și sporadic emisiuni ale altor posturi sau unor emisiuni de radio, dar totul sporadic, întâmplător. În rest nu se face absolut nimic, deci, ce să li se spună? Adevărul despre trecut care este, fără îndoială, o temelie a unui prezent extrem de nesigur și de bizar în care este România astăzi. Asta să li se spună! Dar cine să le mai spună, când situația este cea pe care am înfățișat-o?

realizator interviu – Adelina Tocitu/ redactor online – Liviu Predescu

Dezbatere la Curtea Brâncovenească

Publicat de Carmen Secuiu, 27 mai 2015, 15:42

Alexandru Mihalcea, deţinut politic în timpul regimului comunist, condamnat pentru „uneltire împotriva ordinii sociale” a trecut, timp de patru ani prin mai multe închisori printre care se numără Jilava şi Gherla.

Alexandru Mihalcea a fost și jurnalist, corespondent al ziarului România liberă la Constanţa.

Cum s-a transformat viața sa și ce experienţe cu încărcătură negativă și-au pus amprenta asupra sufletului său, se poate afla chiar de la scriitorul Alexandru Mihalcea, vineri, 29 mai, începând cu orele 18.00, când va susține expozeul – dezbatere ”Totalitarismul în oglindă”, la Curtea Brâncovenească din Constanța.

Scriitorul reușește să adune laolaltă mărturii, pentru acest expozeu, asupra unor perioade diferite de claustrare și muncă forțată, din acel timp al comunismului.

carmensecuiu@radioconstanta.ro

Scriitori dobrogeni din închisorile comuniste

Publicat de , 7 aprilie 2015, 17:01

În această săptămână importantă pentru creştinătatea ortodoxă, am ales ca subiect în emisiunea „Stil de viaţă” literatura de detenţie creată de scriitorii dobrogeni care au fost aruncaţi în închisorile comuniste.
Experimentul temniţelor şi al muncii forţate din lagărele şi coloniile comuniste a însemnat distrugerea clasei politice interbelice, eliminarea elitei intelectuale, exterminarea unui număr mare de clerici ortodocşi sau greco-catolici şi, în general, represiunea împotriva tuturor persoanelor care s-au împotrivit instaurarii ,,democratiei populare”. Începând cu martie 1945, Partidul Comunist a declanşat o teroare sistematică împotriva opozanţilor politici, reproducând pe teritoriul României modelul Gulagului sovietic.
Penitenciarele reeducării şi lagărele de muncă erau caracterizate prin aplicarea metodelor de tortură pentru a le înfrânge rezistenţa celor ce erau închişi.
O mare parte a lagărelor de muncă se aflau în zona de sud-est a României, unele în Dobrogea: Canalul Dunăre-Marea Neagră (Peninsula, Poarta Alba. Salcia, Periprava, Constanţa, Midia, Capul Midia, Cernavodă, etc.), coloniile de muncă din Balta Brăilei.
Unul dintre scriitorii dobrogeni care au fost închişi în aceste lagăre de muncă este şi profesorul, jurnalistul Alexandru Mihalcea.

Născut în Bucureşti, la 13 august 1936, Alexandru Mihalcea absolvă Liceul „Ion Neculce” din Capitală, iar la 17 ani se înscrie la Facultatea de Ziaristica a Universităţii „Dr. C.I. Parhon”. Un an mai târziu o abandonează, „îngreţoşat de cursurile de marxism-leninism-stalinism ale profesorului Leonte Tisminitchi, alias Leon Tismăneanu”. Timp de doi ani urmează regimul cazon al şcolii Militare de Ofiţeri de Infanterie „Nicolae Bălcescu”, după care revine pe băncile ziaristicii, devenită între timp secţie a Facultăţii de Filosofie.

La 25 martie 1959 este arestat fiind acuzat că a calomniat „arta, literatura şi scriitorii progresişti de după 23 August” şi că a simpatizat cu evenimentele din Ungaria, că a ascultat posturi de radio „imperialiste”. în următoarele trei luni este anchetat după metodă clasică a Securităţii comuniste: tortură, minciună şi umilire totală.
Tabloul anchetei şi detenţiei sale de patru ani la penitenciarele Malmaison, Jilava, Gherla, lagărele Poartă Albă, Salcia, Luciu Giurgeni şi Grindu este zugrăvit în cărţile document: „Jurnal de ocna” (1994), „Uranus – Gherla, via Salcia” (2004), „Salcia,un lagăr al morţii” (2009), precum şi în articolele publicate, în special, în „Memoria: revista gândirii arestate”.
În 1963, Alexandru Mihalcea este eliberat din penitenciarul Gherla.
Urmează cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii Bucureşti, secţia de limba şi literatură franceză, iar după absolvire devine profesor de limba franceză. Este redactor la revista de cultură „Tomis”, iar după revoluţie, timp de un deceniu, este jurnalist corespondent al ziarului „România liberă” pentru Dobrogea, unul dintre cei mai activi, cunoscuţi şi respectaţi ziarişti de investigaţie din regiunea noastră.
În 1969, un recurs extraordinar al Procurorului General îl găseşte pe „inculpatul” Alexandru Mihalcea nevinovat de actele pentru care fusese condamnat cu zece ani în urmă şi este achitat de către Tribunalul Suprem al R.S.R. pentru „inexistentă infracţiunii”.

Alexandru Mihalcea într-un fragment din emisiunea „Stil de viaţă” difuzată luni, 6 aprilie:

Un alt scriitor dobrogean prezentat în cadrul emisiunii „Stil de viaţă” a fost Nicoale Caratană. Scriitorul Ovidiu Dunăreanu a vorbit despre acest poet atât de puţin cunoscut chiar şi în Dobrogea.
Cola Caratană s-a născut în 1914 în localitatea Horopani din Macedonia – Grecia, situată între oraşele Veria şi Naoussa. Împlinise daja 14 ani când a sosit cu părinţii în Cadrilater.
Anul 1940 îl găseşte în armată. Urmează o perioadă cu mari frământări politice în ţară, dar şi cu probleme grave pe plan extern , printre care şi cedarea Cadrilaterului. A plecat la război, în direcţia Crimeea. Mai târziu va descrie, cu multă sensibilitate, în poeziile sale luptele de la cota 102, faptele de sacrificiu ale camarazilor săi.
Este arestat de 3 ori, prima dată în anul 1948. Face ani de puşcarie în închisorile de la Văcăreşti, Canalul Dunăre – Marea Neagră, Mărgineni, Gherla. A fost pedepsit cu fixarea unui domiciliul obligatoriu în localitatea Movila Gâldăului din Bărăgan. Era anul 1955, multe din poemele sale fiind inspirate din perioada trăită în câmpia Bărăganului.
După evenimentele din Ungaria din 1957 este aruncat în închisorile Jilava, Aiud şi în final în colonia de muncă Salcia din Insula Brăilei. Este eliberat din închisoare în anul 1964 odată cu graţierea generală a deţinuţilor politici.
După eliberarea din detenţie s-a stabilit în Constanţa şi a lucrat că simplu muncitor la diverse lucrări de construcţii. În timpul liber s-a ocupat de poezie.
A debutat editorial în unul 1972 la editura Cartea Românească, graţie aprecierii valorii poeziei sale de către marele cărturar Mircea Ciobanu şi a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România în anul 1979.
S-a stins din viaţă în octombrie 1992. Reuşise însă să-şi aşterne pe hârtie cele mai importante momente din viaţă sa. Scriitorul Ovidiu Dunăreanu a citit un fragment din volumul său intitulat „Memorii Ghetsimanice”, apărut la Editura Ex Ponto, în anul 2000.

Toboşarul trupei „COCO”, Ionuţ „John” Micu – invitat la „Bună Dimineața”

Publicat de Daniel Țăndăreanu, 25 martie 2015, 20:15

Joi dimineaţă, de la ora 9.00, toboşarul trupei „COCO”, Ionuţ „John” Micu, va fi prezent în studioul Radio Constanţa alături de Adelina Tocitu.

John ne va vorbi despre cum este să fii „ÎNVINGĂTOR”, despre trupa COCO şi concertele care vor loc în perioada următoare, dar şi despre şcoala de muzică pe care a înfiinţat-o.

Trupa Coco este formată din Adrian “Coco” Tinca (ex-Compact), Ionuţ John Micu (ex-Phoenix, Talisman, Kripton, Compact), Monel Puia şi Alexandru Mihalcea, iar primul album intitulat „ÎNVINGĂTOR” a fost lansat anul trecut.

Poezia și credința, suport pentru foștii deținuți politici

Publicat de Carmen Secuiu, 8 noiembrie 2014, 11:01 / actualizat: 8 noiembrie 2014, 12:21

Un subiect mai puțin cunoscut în literatura românească este cel al capodoperelor scrise în memoria celor care s- au aflat în temnițele comuniste, perioadă greu de imaginat pentru tinerii din ziua de astăzi.

Un exemplu concret este al celui care peste ani devenea Mitropolitul Clujului, Bartolomeu Anania, care a compus, în memorie poezia de zece mii de versuri ”Steaua Zimbrului”, pe care a reușit s- o recite, tot din memorie, pe parcursul a două ore și jumătate.

Un documentar exprimat prin viu grai, al unor martori, care au trăit acele experiențe ne demonstrează, că într- adevăr suportul cel mai mare pentru ei l- a constituit credința, după cum spune unul dintre martori Nicolau Vlad, care a fost în detenție politică, din 1958 până în 1964.

Fostul economist spune că ”perioada de pușcărie, însemna restricții, chiar și la medicamente. Un exemplu ar fi cazul profesorului George Manu, care a murit deoarece nu a beneficiat de un medicament necesar, fiindcă nu a convenit o înțelegere cu comandantul închisorii.
Majoritatea erau oameni intelectuali și aveau deschidere către literatură sau limbi străine, dar regimul forțat de muncă îi obliga pe deținuți să producă ceva”.

O altă mărturie îi aparține fostului jurnalist, Alexandru Mihalcea, fost deținut politic, între 1959 și 1963, care a asistat la nașterea poeziei carcerale, pe care editorii și istoricii literari o refuză. ”Aceasta este expresia lirică a unei suferințe îndurate de milioane de oameni, la modul general și de sute de deținuți politici”.

Profesorul de matematică și folkistul Walter Ghicolescu, cântă poezia filozofică și spirituală, pe versuri ale poeților ca Radu Gyr sau Andrei Ciurunga, ”deoarece poezia cântată ajunge mai ușor la urechile tinerilor și la sufletul lor, să știe ce s- a întâmplat, vor lua contact cu ce- au trăit acești oameni, înainte de această libertate pe care tinerii și- au ales- o și au primit- o, până la urmă”, spune folkistul Walter Ghicolescu, pe care îl puteți asculta în documentarul audio.