Octavian Roske, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului: încheierea procesului colectivizării în regiunea Constanța prefigurează încheierea întregii colectivizări la nivelul țării

Publicat de Daniel Țăndăreanu, 7 iulie 2021, 11:14

În urmă cu 64 de ani (1957) era încheiată cooperativizarea în Dobrogea, prima regiune colectivizată din România. Nicolae Ceauşescu a avut un rol important în întrecerea comunistă pe regiuni, el fiind responsabil cu aplicarea politicii de colectivizare în Dobrogea.

În martie 1949, regimul comunist îşi fixa noul țel: colectivizarea sau „înlăturarea exploatării omului de către om“ – etapa agricolă. Zece ani le-a luat activiştilor pentru a realiza acest deziderat. Cu cea mai întinsă suprafaţă de teren agricol, cu populaţie redusă şi eterogenă, Dobrogea era locul unde măreţul plan a prins rădăcini. Lagăr de exterminare pentru elita României, tabără de concentrare pentru trupele sovietice masate la graniţa Mării Negre, regiunea a fost colectivizată în timp record. În 1957, procesul era încheiat în Dobrogea, iar Decretul 115 din 30 martie 1959 consemna succesul colectivizării totale în regiunea sud-estică. În plus, prin decretul din 1959 era expropriat terenul care nu era lucrat direct de proprietarul deja prădat de stat. Dobrogea era dată exemplu pentru restul ţării, care avea să se mai lupte cu jefuirea de proprietăţi agricole până în 1962. La 31 iulie 1949 era înfiinţată prima gospodărie agricolă comunistă din ţară, botezată Răsăritul, la Ceamurlia de Jos în judeţul Tulcea.

Invitat la ’’Interviul dimineții’’ Radio Constanța, Octavian Roske – profesor, secretar ştiinţific al Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului din cadrul Academiei Române a vorbit despre acest subiect.

Cum a început această operațiune și de ce a fost aleasă Dobrogea, prima regiune pentru trecerea la agricultura centralizată?

Octavian Roske: Colectivizarea Dobrogei începe în anul 1949, la fel ca în celelalte regiuni din țară, dar saltul cel mai spectaculos se produce abia după februarie 1956, când se ia decizia politică de accelerare a procesului colectivizării. Desigur că trebuie să vedem întregul proces ca un mecanism exercitat de sus în jos. Cu alte cuvinte, decizia politică este cea care declanșează mecanismul și factorii politici (mai ales la nivel local) sunt cei care coordonează, aplică măsurile prestabilite la centru și se angajează să îndeplinească sarcinile trasate de partid în termene cât mai scurte, așa cum s-a întâmplat cu angajamentul primului secretar al regiunii Constanța, Vasile Vâlcu. Acesta a realizat, dacă ne raportăm la procentele de colectivizare din perioada 1956-1957, un adevărat record prin încheierea procesului colectivizării în octombrie 1957. De fapt, încheierea procesului colectivizării în regiunea Constanța prefigurează încheierea întregii colectivizări la nivelul țării, în 1962. Răspunsul la întrebarea ’’De ce s-a ales Dobrogea?’’ are mai multe ramificații. Pe de o parte, Dobrogea oferea un spațiu de manevră din punct de vedere al Fondului Funciar mai avantajos pentru o operație de comasare față de alte regiuni din țară, suprafețele deținute, exploatațiile agricole de peste 10.000 de hectare ocupau un procent destul de însemnat(aproape 30%) față de Moldova(dacă luăm prin comparație) unde exploatațiile de peste 10 hectare erau în jur de 6%. Acesta era un argument în favoarea unei operațiuni de comasare mai ușoară, pentru că se comasau dintr-odată suprafețe mari și se știe că una dintre condițiile productivității agricole pentru aceste prime cooperative era o suprafață cât mai mare, sigur, alături de dotarea tehnică. O a doua explicație ține de prezența trupelor sovietice. Știm că pe teritoriul Dobrogei se aflau însemnate efective din trupele sovietice și, chiar mai mult, cei care au sugerat ca regiunea Dobrogea să fie un model de aplicare a colectivizării au fost chiar consilierii sovietici. Un alt argument în favoarea unei campanii care să aibă sorți de izbândă pe termen scurt a fost chiar prezența unui număr însemnat de locuri de detenție. Să nu uităm că în Dobrogea se începe Canalul care marchează mai multe locuri de detenție pentru deținuții politici și desigur perspectiva ca aceia care se opuneau procesului colectivizării să ajungă în aceste colonii de muncă, cee ace s-a și întâmplat pentru mulți dintre ei. Era un factor de presiune care putea să grăbească procesul de colectivizare. Revenind la saltul cel mare făcut în perioada 1956-1957, trebuie să spunem că aici mobilizarea coordonată de primul secretar al regiunii Constanța, Vasile Vâlcu, a avut o contribuție decisivă prin această coordonare de ordin politic.

Care a fost prețul acelei colectivizări a agriculturii în Dobrogea(uman și material)? A fost mai performantă în plan economic, noua formă de organizare?

Octavian Roske: La nivelul Dobrogei, regimul a făcut eforturi pentru a asigura pe de o parte sprijin tehnic, pe de altă parte un sprijin de specialitate. Aici se găseau 3 stațiuni de cercetare care funcționau în subordinea Academiei Agricole și Silvică, respectiv la Valu lui Traian, Palas și Murfatlar și care ofereau consultanță pe linie științifică. De asemenea, s-au făcut eforturi pentru asigurarea unei infrastructuri de irigații și prin asigurarea unui număr corespunzător de specialiști. Marea problemă însă a agriculturii cooperatiste(pentru că aici trebuie să facem o distincție între agricultura socialistă, e vorba despre structurile IAS-ului) și sectorul cooperatist a fost resursa umană. Din 2 motive: pe de o parte nivelul scăzut în raport cu retribuția acordată celor care lucrau în IAS-uri și în stațiunile de mașini și tractoare, nivelul scăzut al retribuției, factor care a determinat ca foarte mulți cooperatori fie să se eschiveze de la a participa la muncile agricole și mai ales în perioadele de recolte. Se știe că pentru a suplini numărul celor care ar fi trebuit să participe la aceste lucrări, autoritățile locale solicitau ajutor și participare a militarilor, elevilor, studenților, uneori și a funcționarilor din centrele urbane. Un alt motiv pentru care sectorul cooperatist nu putea ține pasul cu productivitatea sectorului socialist(este vorba despre IAS-uri) este slaba dotare tehnică. De fapt CAP-urile depindeau de asistența pe care o ofereau SMT-urile. Ele nu dispuneau de un fond propriu de mașini și tractoare cu care să poată asigura lucrările agricole. Deci sunt mai mulți factori care explică de ce în timp productivitatea sectorului cooperatist a rămas în urmă față de sectorul socialist și din acest motiv practic anul 1989 ne arată faptul că întregul sector cooperatist se afla într-un moment de criză. Putem să comparăm și cifrele care ne arată câți cooperatori erau apți de muncă în 1965(aproximativ 85.000) și câți cooperatori mai participau la muncă în 1989(puțin peste 50.000).

Există încă, (în momentul de față), efecte ale acestui mod de a pune împreună, de-a valma, terenuri, mijloace de producție confiscate și decizia de gestionare a unei întregi ramuri economice de către politruci, de multe ori neacomodați cu domeniul și cu piața produselor agricole?

Octavian Roske: Desigur, asocierea în sine nu este un lucru rău, ea este practicată și în alte țări. Însă asocierea de bunăvoie a micilor proprietari pentru a ajunge la suprafețe suficient de mari care să ofere productivitate, ceea ce s-a întâmplat în România, a fost de fapt aplicarea unui model sovietic de colectivizare, cu toate efectele dezastruoase asupra economiei dar și asupra oamenilor în cele din urmă și asupra mentalităților. În ceea ce privește tranziția după 1990, există mai multe condiții să spunem pentru ca agricultura să-și revină. Este vorba mai ales despre asistența și programele de sprijinire a micilor fermieri, un sistem care să poată continua o anumită continuitate a ciclurilor lucrărilor agricole, oferindu-le astfel micilor fermieri posibilitatea de a-și extinde în timp activitățile în zona agricolă. Deci, sigur, rolul statului rămâne important, așa cum se întâmplă și în alte țări, în sensul în care el poate să vină în sprijinul activității fermierilor, acolo unde acest lucru este necesar.