30 de ani de la Revoluție | Ovidiu Mihalache, comandor în rezervă: „Cine i-a împușcat pe colegii mei, nu pot să vă spun. Oricâte comisii de anchetă s-au făcut, nu s-a reușit aflarea adevărului”
Publicat de Doina Sirbu, 18 decembrie 2019, 08:55 / actualizat: 18 decembrie 2019, 14:35
Studenții de la Academia Tehnică Militară din București nu intraseră în vacanță în acele zile teribile de 20, 21, 22 decembrie, 1989. De obicei, ei primeau permisie doar după data de 29 decembrie, pentru a nu li se înlesni în vreun fel sărbătorirea Crăciunului în familie. Așa că se aflau în cămine și la cursuri. Ziua de 21 decembrie 1989 a fost teribilă pentru studentul Ovidiu Mihalache de 22 de ani, astăzi comandor în rezervă. A făcut parte din grupul tinerilor care, spre înserat, au fost îmbarcați în autocare, spre a fi duși în Piața Universității, acolo unde se afla Baricada de la Inter. Au așteptat cu teamă comanda de plecare, aproape două ceasuri. Gândul le era la protestatari, printre care ar fi putut fi și rudele lor…Din fericire, comanda nu a mai venit, au rămas să păzească unitatea.
S-ar fi spus că fuga dictatorului, pe data de 22 decembrie, va aduce multă bucurie dar și liniște. După starea de euforie din primele ore ale prânzului, spre seară, la Academie, la Televiziunea Română, la Radioul Național, au început luptele… Și s-au înregistrat victime…
Ce s-a întâmplat în acele zile în Armata Română, cu exactitate, știm doar parțial. Au fost reconstituite momente, există acuze, se spune că ar fi fost ordine eronate, iar unii militari vorbesc chiar despre dezinformări oficiale pornite de la vârf, de la centru, și nu din acelea de tip fake-news de la televiziune, ci transmise chiar pe firul roșu al comunicațiilor militare.
„Cine i-a împușcat pe colegii mei, nu pot să vă spun. Oricâte comisii de anchetă s-au făcut nu s-a reușit aflarea adevărului. Interesant este că patru dintre ei, dacă nu mă înșel, au fost împușcați în cap, cu câte un singur glonte. Și aici apar dubiile… Pentru că toți militarii din dispozitivul acela erau la fel de înfricoșați și nu ar fi avut nimeni timp să stea să ochească doar un glonte în cap”, ne-a declarat domnul comandor Ovidiu Mihalache.
Și astăzi își amintește cu emoție și tristețe de acele zile. Revoluția Română i-a creat posibilitatea realizării unor misiuni deosebite. După absolvirea Academiei Tehnice a activat în Marina Militară. A făcut studii de specialitate în Marea Britanie, Germania si Canada, iar apoi a lucrat cu militarii americani în misiuni speciale (clasificate) NATO.
În iarna anului 2005 a fost selecționat prin examen și a fost detașat la Guvernul României, fiind atașat pe lângă Casa Regală. Era timpul accederii noastre în Uniunea Europeană (2007), iar Regele a participat masiv la acest efort și avea nevoie de un ofițer superior, pentru consiliere pe teme militare.
Câți ani aveați dvs. la Revoluție?
Ovidiu Mihalache – Aproape 22.
Unde erați?
Ovidiu Mihalache – Eram student la Academia Tehnică Militară, din București, în anul II.
Asta ce înseamnă? Unde era plasată Academia?
Ovidiu Mihalache – Academia Tehnică este exact unde este și acum, undeva pe Șoseaua Panduri, destul de aproape de Drumul Taberei, locul unde era atunci sediul Ministerului Apărării.
Pentru ce vă pregăteați dvs. înainte de 1989? Ce materii făceați la facultate?
Ovidiu Mihalache – Academia Tehnică Militară este prectic, o Politehnică cu specific militar. Eram student la Facultatea de Armament, Artilerie și Rachete și mă pregăteam să devin inginer de Artilerie și Rachete. Materiile erau banale. Ca orice student politehnist – matematici, fizici, mecanică, electrotehnică, nu era nimic spectaculos. Exact ca orice student la Facultatea de Politehnică.
V-a prins Revoluția Română chiar acolo? Erați în preajma vacanței, totuși.
Ovidiu Mihalache – Noi terminam pe 30 decembrie, că așa era moda la școlile militare, să nu ne lase să sărbătorim Crăciunul. Da, da, se apropia vacanța, dacă ne gândim că elementele dure din București au început pe 21 decembrie, și mai aveam o săptămână și un pic și plecam în vacanță.
Vă amintiți care a fost ordinul din ziua de 21 decembrie pentru dvs.?
Ovidiu Mihalache – Da, ca să încep cu zilele de 16, 17 decembrie, se știa că sunt niște evenimente la Timișoara, nu ne erau explicate, doar din zvonuri și bârfe sau colegi care erau din zona Timișoarei ne-au explicat.
Bănuiesc că nu aveați o posibilitate de comunicare, pentru că era exclus să auziți un radio interzis.
Ovidiu Mihalache – Ascultam Europa Liberă în Academie, la cămin. Căminele Academiei Tehnice nu sunt în interiorul Academiei, sunt la vreo 4 stații de troleibuz. Nu era chiar așa strictețe. Știam relativ ce se întâmpla, ce mai ascultam la Europa Liberă, la Vocea Americii, cam bănuiam ce se întâmplă. Eram noi niște copii, dar totuși eram destul de informați. Nu știam toate detaliile. Ziua de 21 decembrie nu a venit ca o surpriză pentru noi. Deși eram studenți militari, noi circulam prin oraș, adică aveam un grad de libertate destul de accentuat. Era stare de tensiune, așa că ziua de 21 și evenimentele care s-au întâmplat nu ne-au luat prin surprindere.
Vorbim de baricada de la Inter. Dar ce comandă ați primit dvs. ca tânăr soldat?
Ovidiu Mihalache – Toată Academia a primit. S-a dat alarmă de luptă, de război. Pe seară ne-au dat armamentul și muniția – 120 de cartușe, țin minte. Maximum pe care îl putea duce un soldat, sunt patru sectoare și ne-au spus să așteptăm. La un moment dat a venit pe seară ordinul să ne îmbarcăm în autobuze, 6 autobuze, și să mergem în piață, în Piața Universității, să împrăștiem manifestanții.
Cu 120 de cartșe?
Ovidiu Mihalache – Da, cu 120 de cartușe reale. Nu vă pot descrie în suficiente cuvinte starea de frică, de groază care ne-a pătruns atunci la gândul că va trebui să mergem să dăm piept cu niște manifestanți furioși. Știam că se întâmplă ceva. Academia nu e totuși de parte de Piața Unirii și se auzeau zgomote, scandări și la un moment dat am impresia că am auzit și zgomot de gloanțe. Din fericire, după vreo oră și ceva de așteptare în autobuz, unul dintre comandanții Academiei a venit și ne-a dat încetarea. Ne-a debarcat, am predat muniția, în schimb am rămas cu armamentul și am plecat. Ne-au trimis la cămin, cu armament cu tot.
Dar de ce? De ce ați predat doar muniția și ați rămas cu armamentul?
Ovidiu Mihalache – Probabil să nu existe accidente între noi, zic eu. Procedura este destul de greoaie și dacă s-ar mai fi întâmplat ceva, ar fi durat foarte mult timp pentru 400 de studenți să înmânezi armament și atunci s-au asigurat că îl avem la noi. L-am avut la noi până pe 30 decembrie.
Asta a fost pe 21. Pe 22 dimineața deja se știa că era o situație cât mai tensionată! Și ce s-a mai întâmplat? Ați prins momentul fugii lui Ceaușescu?
Ovidiu Mihalache – Da, la televizor.
Care a fost reacția comandanților?
Ovidiu Mihalache – Unii ne-au încurajat să aruncăm tablourile cu Ceaușescu pe geam, alții s-au retras în birouri. Nu au fost gesturi evident de aprobare a lui Ceaușescu.
Vi se pare că erau confuzi?
Ovidiu Mihalache – Erau confuzi din punct de vedere al comenzii militare. Nu știu dacă li se poate reproșa, majoritatea lor, generalii de la conducerea Armatei Române erau generali pentru munci agricole. Nu aveau experiența comenzii în teatrele de operații, nu aveau experiența unor lupte reale, a unor confruntări reale. Să nu uităm că ne aflăm în ‘89 și al Doilea Război Mondial se încheiase de 44 de ani, deci, practic, orice generație din război dispăruse, din punct de vedere biologic. Niciunul dintre generalii aceștia nu văzuse realmente o luptă. Nu știa niciunul să dea ordine sau comenzi specifice unei lupte sau cu atât mai mult unor fenomene militare de genul gherilei urbane cum a fost la Revoluție.
Există o anumită strategie pe care ar trebui să o știe un general? Adică, pornind de jos să spunem, mergând în trepte până la comanda generală, care sunt aceste etape?
Ovidiu Mihalache – Sunt anumite școli care se fac sau sunt anumite proceduri. În general, armata are trei niveluri specifice – nivelul tactic, operațional și strategic. Tactic, la nivel de pluton. Locotenentul lucrează la nivel tactic. Când vorbim de nivelul operațional ne gândim deja la regiment, divizie, iar când vorbim de nivel strategic ne referim la armata, în general, toți factorii politico-militari care sunt implicați în apărarea țării. Ai noștri generali de la vremea respectivă puteau acționa, din punct de vedere al meseriei, cel mult la nivel operațional, dacă nu mai jos. Nu aveau cunoștințele necesare, nu trebuie să le facem o vină neapărat. Așa au fost vremurile, nu aveau experiență.
Este ciudat ce îmi spuneți și explică într-un fel confuzia generală de atunci. Să ne gândim la ziua de 22, spre seară. Cine devenise comandantul Armatei, pentru că generalul Milea s-a sinucis sau a fost omorât.
Ovidiu Mihalache – Din punct de vedere legal, următorul la comandă ar fi trebuit să fie generalul Gușă. Acum ce s-a decis la nivelul strategic sau la nivelul politico-militar la noile organe de conducere ale țării, mie îmi este străin. După aceea am auzit că generalul Militaru a luat comanda.
O persoană cu foarte multe umbre și multe semne de întrebare, generalul Militaru. Avea o atitudine prosovietică destul de clară.
Ovidiu Mihalache – Știu, că l-am cunoscut personal. Pe 22 s-a întâmplat același lucru. Ne-am îmbarcat în autobuze, începuseră luptele în București, Gherila Urbană, de care povesteam și zor nevoie să ne trimită pe noi, niște studenți, fără niciun fel de experiență militară, să apărăm Ministerul Apărării care la vremea respectivă era în Drumul Taberei. Una dintre marile greșeli care s-au făcut atunci de către conducerea Academiei, a Ministerului, a fost faptul că în primul autobuz au fost îmbarcați studenții de la secțiile de Marină și de la Aviație. O să spuneți și care e problema? Păi, este o problemă. Uniformele lor sunt bleumarin și albastre și în momentul în care au coborât în fața Ministerului Apărării, noaptea, cei de acolo ce au văzut? 40 de uniforme negre care coboară în fața Ministerului. Și acum să ne reamintim cum erau definiți teroriștii! Că erau îmbrăcați în negru. Ei, asta au văzut cei de la Ministerul Apărării când au coborât studenții de la Academia Tehnică.
E posibi ca dincolo de ideea de eroare să fi fost o chestiune premeditată?
Ovidiu Mihalache – Nu, nu, nu cred! Cred că așa a fost să fie. Nu a fost premeditată sau cel puțin nu am date. Oricum, efectul a fost devastator. Atunci au început luptele între noi și alții.
Dvs. ați tras?
Ovidiu Mihalache – Da!
Câte gloanțe? Știți? Vă amintiți?
Ovidiu Mihalache – 45 de cartușe!
De ce ați tras? În cine ați tras?
Ovidiu Mihalache – Nu știu! Am tras de frică! În ce am tras, nu știu!
Trăgeați când auzeați zgomot?
Ovidiu Mihalache – Trăgeam când auzeam. Și vă dați seama că eram grupuri, grupulețe de studenți câte zeci, zeci de studenți și unuia i se părea că de la fereastra respectivă se trage, că după tomberonul respectiv iar se trage și atunci a fost spirirul de turmă, îmi cer scuze! Trăgeam și noi de frică!
V-a fost frică! Vă amintiți ceva puternic atunci?
Ovidiu Mihalache – Știu că m-am trezit la un moment dat, eram pe burtă și într-un moment de acalmie, să zicem că nu se mai trăgea, împușcăturile se auzeau, nu permanent, la un sfert de oră, la jumătate de oră, și m-am trezit încercând să mă îngrop în pământ. Trăgeam cu mâinile pe lângă mine încercând să intru cât mai mult în pământ. Nu vă închipuiți frica și groaza pe care au avut-o atunci niște copii, niște studenți!
Au fost morți din echipa dvs.?
Ovidiu Mihalache – Da, am avut 5 morți și 7 răniți.
Ați aflat cine a tras?
Ovidiu Mihalache – S-au făcut o serie de comisii de anchetă după aceea, cu diverse simulări. Cine a tras este foarte clar! Efectivele Ministerului Apărării au fost atunci, acolo, în dispozitiv.
Să înțeleg că v-ați luptat voi între voi?
Ovidiu Mihalache – Nu știm asta. Cine i-a împușcat pe colegii mei, asta nu pot să vă spun. Oricâte comisii de anchetă s-au făcut, nu s-a reușit…Interesant este că 4 dintre ei, dacă nu mă înșel, sper să nu mă înșel, au fost împușcați în cap cu câte un singur glonte. Și aici apar dubiile, fiindcă toți militarii din toate dispozitivele erau la fel de înfricoșați ca și mine și nu ar fi avut nimeni timp să stea să ochească doar un glonte în cap. N-aș putea spune cine i-a împușcat pe colegii mei.
Și din partea cealaltă? Cei care au fost la Academie?
Ovidiu Mihalache – Au fost și acolo victime!
Câți oameni morți?
Ovidiu Mihalache – Știu situația de la Regimentul de Gardă care era și el tot în dispozitiv cu noi acolo, unde au avut 13 morți. Nu mai știu câți răniți! Victime au mai fost. Să ne gândim la ofițerii de la U.S.L.A. care au fost împușcați exact acolo în fața dispozitivului!
Ați fost acolo când s-a întâmplat?
Ovidiu Mihalache – Da, am fost acolo!
Și ce vă amintiți?
Ovidiu Mihalache – Am văzut mașina blindată a Infanteriei mergând către porțile de intrare în Ministerul Apărării. Noi eram pe partea cealaltă a străzii, n-am participat! Am văzut că s-a oprit și după aceea, instantaneu, a început o sarabandă de focuri de armă de toate calibrele.
Din câte știu eu, cei de la U.S.L.A. erau cei mai bine pregătiți!
Ovidiu Mihalache – Așa este! Și acum sunt la fel.
Aveau antrenament, erau de elită. Bănuiesc că a plecat și la comandă, nu?
Ovidiu Mihalache – Bineînțeles, au primit un ordin! Nu știu ce ordine au primit.
Știți că există discuția că generalul Militaru și comandantul celor de la U.S.L.A. erau într-un conflict de funcții, de orgolii…
Ovidiu Mihalache – Da, am auzit și eu, dar la nivelul meu de atunci, un biet student, nu știu…
V-ați dori să lămuriți lucrurile astea în adânc sau le luați ca atare?
Ovidiu Mihalache – Atunci, în primii ani, da! Dar pe măsură ce trece timpul, nu știu, nu pot să mă pun în pielea familiilor care au suferit pierderi. Nu, aici chiar nu pot. Pe măsură ce trece timpul, poate că devenim mai înțelepți și poate că vedem lucrurile altfel. Eu zic că poate ar trebui să mai treacă ceva timp ca să înțelegem Revoluția așa cum a fost ea și îmi amintesc, aici aș vrea să fac o comparație, să fac o parafrază, de fapt! Sper să nu fiu înțeles greșit! În 1971 se sărbătoreau 100 de ani de la Comuna din Paris, că se întâmpla în 1971, și o echipă ce jurnaliști francezi s-a aflat întâmplător în China în jurul datei respective și l-au intervievat pe Mao Zedong, referitor la Revoluția Franceză, care a fost o mișcare foarte sângeroasă și eminamente socialistă. Și Mao Zedong zice Comuna din Paris sau Revoluția când s-a întâmplat? Acum 100 de ani. Și răspunsul lui Mao Zedong a fost – este prea devreme ca să mă pronunț.
Domnule Mihalache, iată, o poveste foarte interesantă a unui tânăr acum devenit adult despre acele zile confuze pentru mulți dintre noi, pentru că și eu le-am trăit, oarecum, în direct. Bineînțeles, nu eram în armată, dar eram un inginer care lucra deja. Spuneți-mi, însă, când s-a oprit totul? Ați fost în dispozitiv. În 22 spre 23 mi-ați spus că ați văzut focuri de armă, ați participat la luptele acestea. Nu știți în cine ați tras și cine a tras în dvs., dar undeva, cândva, s-a oprit totul. Când?
Ovidiu Mihalache – S-a oprit, nu starea de confuzie și starea de frică, dar tragerile s-au oprit din punctul meu de vedere, vă spun situația din zona Drumul Taberei, nu știu din rest, undeva pe 25 după-amiaza spre seară. Atunci s-a oprit totul.
25, ziua de Crăciun, procesul lui Nicolae Ceaușescu și împușcarea dictatorului. Știați ceva de dimineață?
Ovidiu Mihalache – Da, da, știu că în cursul dimineții, n-aș putea să vă precizez exact ora, unul dintre comandanți ne-a avertizat că astăzi se va întâmpla ceva, o să se dea un reportaj sau o emisiune la televizor și să nu fim prea euforici, să stăm calmi și să ascultăm de comenzile militare, ceva de genul. Noi nici nu știam că Ceaușescu fusese prins, noi eram în dispozitiv.
Datele spun că el fusese prins din 22.
Ovidiu Mihalache – Da, de pe 22, dar noi nu știam.
Nu v-am întrebat. Din 22, 23, 24, trăgeați!
Ovidiu Mihalache – Da, dar de data aceasta eram pregătiți. N-a mai murit nimeni. Stăteam în gropi, în tranșee, dar n-a mai murit nimeni. Fusesem deja preveniți, luasem măsuri de siguranță, trecusem deja prin botezul focului.
Deci, ziua de 25…dimineața aflați că va fi un comunicat important!
Ovidiu Mihalache – Da, ceva de genul. Am stat, am stat…vă dați seama, eram câteva sute de oameni acolo, în dispozitivul de protecție a Ministerului Apărării. Ne-am adunat în aula Ministerului și tot așteptam, așteptam. Mai pe seară, nu mai știu exact ora, când s-a dat reportajul cu moartea lui Ceaușescu. Evident, nu am putut să nu fim euforici, vă dați seama. Ne-am bucurat și noi, dar am fost avertizați să nu părăsim dispozitivul, că va mai dura până când se va mai calma situația. Și a durat, într-adevăr, până pe 30 decembrie. Lucrurile s-au atenuat pe măsură ce au trecut zilele, pe măsură ce noua putere politică și-a intrat în pâine, s-au rezolvat și treburile la Ministerul Apărării, adică generalul Militaru luase ferm comanda. Lucurile s-au mai liniștit.
Ați spus că l-ați cunoscut! Cum?
Ovidiu Mihalache – La un moment dat făceam cu rândul la cabinetul ministrului, am fost selectați câțiva studenți să îl păzim. Făceam cu rândul noi și cu cei de la Parașutiști. Evident, păzind ușa cabinetului ministrului, te lovești de el. Da, l-am cunoscut!
Ce impresie v-a făcut?
Ovidiu Mihalache – Rece! Rece! Și poate, arogantă! O atitudine arogantă, rece! Oricum, viața mi-a demonstrat că am avut dreptate. Am mai avut niște întâlniri cu domnul ministru de pe vremea respectivă, mai târziu, prin ianuarie, februarie, adică am fost președintele primului Sindicat al Studenților Militari de la Academia Tehnică și o chestiune de neconceput, era ceva…M-a exmatriculat de două ori din Academie. Azi m-a exmatriculat, a doua zi, premierul Petre Roman m-a reînmatriculat, a treia zi iar m-a exmatriculat, a patra zi iar m-a reînmatruculat.
Până a plecat domnul Militaru…
Ovidiu Mihalache – Da, noroc cu Petre Roman.
Dar nu s-a prins nimeni că el are, totuși, o altă misiune?
Ovidiu Mihalache – Din nou revenim la cele trei niveluri – tactic, operațional și strategic. Noi la nivelul tactic nu avem de unde să știm nimic. Nu aveam aceste informații. Poate că la nivel strategic, cineva din conducerea țării sau cineva de la Minister, eventual, să fi știut, dar noi, la nivelul pe care îl știam atunci nu aveam acest date. Târziu au început să apară pe piață zvonurile, nu atunci. Târziu, mă refer, februarie, martie…Parcă prin martie a și fost debarcat. După aia a venit generalul Stănculescu.
Vom aduce detalii despre volumul ‚‚Revoluția din decembrie 1989. Valoarea libertății’’, un volum coordonat de dvs. și de Sorin Marcel Colesniuc, acum director al Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța. Ați insistat foarte mult să vorbim. Bun găsit, domnule director, bună seara!
Sorin Marcel Colesniuc – Bună seara!
Revoluția din decembrie 1989! Ce vârstă aveați?
Sorin Marcel Colesniuc – 21!
Aproape de vârsta domnului Mihalache. Cum ați perceput dvs. această revoluție?
Sorin Marcel Colesniuc – Eram fascinat de ceea ce vedeam la televizor. Abia așteptam să ajung acasă să dau drumul la televizor, să văd ce se mai întâmplă. Mă obișnuisem cu regimul comunist și nu înțelegeam ce se întâmplă. Era ceva nou, neașteptat.
Ați trecut cu bine, să spun așa, peste perioada aceea? Vă aflați în Constanța, în București? Ați fost în miezul evenimentelor după 22? Ați încercat să ieșiți în Piață?
Sorin Marcel Colesniuc – Nu, eram în Constanța, dar nu am fost în miezul evenimentelor, nu am dorit să fiu revoluționar, mi-am văzut de treburile mele. Pe vremea aceea învățam pentru admiterea la Facultatea de Istorie. Știrile importante veneau de la București prin intermediul televizorului. În mare parte mi-am petrecut timpul în fața televizorului în acele zile.
Dar, mai târziu, v-ați gândit să alcătuiți un volum cu impresii importante ale celor care au luat parte.
Sorin Marcel Colesniuc – Mulți ani după ce am terminat Facultatea de Istorie, Masteratul, Doctoratul…era prin decembrie 2012…împreună cu prietenul meu Ovidiu Mihalache, comandor în rezervă, am hotărât să organizăm un Simpozion Științific la Mangalia. Eu lucram pe vremea aceea la Mangalia, eram directorul Muzeului și am hotărât să chemăm istorici la acest Simpozion și abia după un an de zile ne-am hotărât să și publicăm comunicările științifice de la Mangalia.
Din ceea ce ați cules dvs. ca informație în volumul pe care l-ați coordonat, ce v-a uimit cel mai mult sau ce ați reținut în mod deosebit? Ce vi s-a părut straniu?
Sorin Marcel Colesniuc – Da, am stat de vorbă cu fostul primar de atunci din 1989, Nicolae Simionescu, cu Florica Spânu, care era secretarul Consiliului Popular la acea vreme, cu Traian Lupu, era pe funcția de director al Casei de Cultură, Vasile Moldovanu, era șeful Serviciului Tehnic al trustului ‘‘Carpați’’, cu Gheorghe Tudor, îl cunoaștem, a fost mator la evenimente și Robert Condruţ, revoluționar. Fiecare mi-a povestiti ce s-a întâmplat în Mangalia în decembrie 1989 și consider că toate aceste informații pe care le-am obținut de la ei sunt mărturii foarte importante legate de acele zile. Cu siguranță, peste ani, aceste mărturii vor fi foarte importante, chiar dacă acum, noi nu le considerăm atât de importante. Ce mi-au specificat ei a fost faptul că la Mangalia nu a fost o revoluție în adevăratul sens al cuvântului și așa cum spunea domnul fost primar, Nicolae Simionescu, a fost o trecere amiabilă a puterii în mâinile Comitetului Frontului Salvării Naționale. Mai exact, cum spunea domnul primar, a fost o revoluție de catifea. La fel, Gheorghe Tudor, spune că a fost o revoluție, dar fără de revoluție, dar totuși revoluție. Cert este că atunci au murit oameni, s-au tras focuri de armă și au fost uciși oameni și dacă îmi permiteți, am să îi și menționez… cei care și-au pierdut viața au fost: Ion Șercăianu, Stan Dumitru, Mihai Vasile Prisăcaru și Constantin Pilat. Ce ar trebui să mai spun e că urmele gloanțelor au rămas ani de zile pe diverse clădiri din Mangalia, în special pe blocuri de locuințe, dar și în zona clădirii Primăriei. Ce să spun…a fost o revoluție la Mangalia, dar nu cum a fost la București unde au murit peste o mie de oameni sau cum a fost la Timișoara.
Domnule Colesniuc, vă mulțumesc pentru această intervenție. Aș spune că nu cred că vom afla un adevăr exhaustiv sau cel puțin, toate aceste lucruri pot fi cernute. Suntem și prea aproape de evenimente. 30 de ani e puțin, nu?
Sorin Marcel Colesniuc – Într-adevăr! Ce voiam să vă mai spun e că noi aici la Muzeul de Istorie Națională de Arheologie vom marca împlinirea a 30 de ani de la Revoluție, în data de 18 decembrie. Vom organiza un simpozion la Muzeu și mai mult decât atât, începând cu data de 15 decembrie, vom organiza și o expoziție temporară cu imagini din timpul Revoluției. Noi colaborăm cu Asociația Revoluționarilor din Constanța, așa că dacă ascultătorii vor să vadă momente din timpul Revoluției petrecute la Constanța, îi așteptăm la Muzeul de Istorie Națională de Arheologie din Constanța.
Cu siguranță va fi foarte interesant. Vă mulțumesc! L-ați auzit pe domnul Colesniuc. Ce diferență între cel care este în armată și civilul care a luat parte sau nu la toate acele întâmplări.
Ovidiu Mihalache – Da, evident, fiecare din zilele respective a avut o implicare mai mare sau mai mică. A simțit evenimentele cum a putut, cum a dorit să le simtă.
Domnule Mihalache, eu am vrut să spun că pentru armată a fost greu și nu mă refer la generalii care nu mai știau cine le este comandantul, ci la ceilalți care erau în termen…
Ovidiu Mihalache – Mă întrebați mai devreme ce mi s-a părut straniu, înainte de emisiune. Și acum îmi dau seama ce este într-adevăr straniu. După ce am plecat din dispozitiv, vă spuneam că după 30 decembrie s-a oprit, am rămas totuși în București. Nu am mai plecat în vacanță. Țin minte acolo, când mergeam de la Academie spre cămin, în uniformă, lumea pe stradă ne dădea portocale și struguri, de bucurie, Armata Română, cea care apărase Revoluția. Lucru straniu e că după 30 de ani, eroul a devenit călău. Sau cel puțin așa crede o bună parte a populației. Asta este stranietatea Revoluției din punctul meu de vedere.
Credeți atunci că, în ansamblu, pentru că înțeleg că nu puteți să vorbiți despre strategia la nivel național, dar în ansamblu, aceste etape ale Revoluției sunt împărțite clar? Adică victimele de la Timișoara și vina armatei, totuși, pentru că acolo, cineva a tras la Timișoara. Au fost multe victime.
Ovidiu Mihalache – Da…
Apoi, perioada aceea a mitingului care a degenerat și ziua de 21, 22 și altă etapă.
Ovidiu Mihalache – Sunt într-adevăr, etape distincte, dar toate cele trei sau patru etape fac parte din aceeași Revoluție. Nu poate să spună nimeni că au fost mai multe revoluții. A fost o singură Revoluție cu mai multe etape, cu mai multe locuri de desfășurare, cu amplitudini diferite.
Dvs. o numiți Revoluție?
Ovidiu Mihalache – Da!
Nu-i revoltă populară?
Ovidiu Mihalache – Nu, este o Revoluție.
Sunt de acord cu dvs. O revoluție înseamnă schimbarea unui sistem.
Ovidiu Mihalache – Exact! Cu toată inima o spun că este o Revoluție, cu lucrurile bune, cu greșelile, poate. Nicio revoluție nu este perfectă.
Credeți că pentru Occident a fost o surpriză faptul că au căzut atât de ușor Statele Socialiste?
Ovidiu Mihalache – Într-adevăr a fost o surpriză. Citeam un interviu cu unul dintre consilierii președintelui George Bush care a participat la întâlnirea din Malta, atunci în ’89, și care el, unul dintre consilierii de top ai președintelui Bush spunea cât de mirat a fost și de surprins de ce se întâmplă în blocul estic. Spunea că nici el, cu atât mai puțin Bush, nu credeau că o să se întâmple atât de ușor și că se întâmplă, chiar dacă ei știau foarte bine de slăbiciunile regimului lui Gorbaciov, de slăbiciunile întregului glob, nu sperau sau nu se gândeau la o asemenea întorsătură.
Știți, un analist necunoscut pentru televiziunea noastră, pentru toate televiziunile, tatăl meu, care are 91 de ani acum, îmi spunea mie, studentă fiind în ’80, atunci când mă bucuram de ceea ce se întâmplă în Polonia, la Gdańsk, stai liniștită tu, atâta timp cât nu va cădea Uniunea Sovietică, nu se întâmplă nimic, nicăieri. Oricâte victime ar fi fost în toate țările socialiste și orice fel de luptă, până când nu se dădea semnalul de la Moscova, nu se puteau întâmpla asemenea chestiuni. Și semnalul a fost dat!
Ovidiu Mihalache – Aici, eu v-aș contrazice puțin! Semnalul a existat, dar nu a fost dat de bunăvoie.
Cu siguranță!
Ovidiu Mihalache – Nu Gorbaciov a hotărât! Deci, într-adevăr a existat un semnal foarte bine interpretat de toate țările socialiste, dar nu a fost dat benevol.
Nici Gorbaciov nu a crezut că se va ajunge până aici și citeam și eu într-un articol că este una dintre cele mai dizgrațiate persoane din fosta Uniune Sovietică, actuală Federație Rusă.
Ovidiu Mihalache – Exact! Gândiți-vă la declarația lui Putin de acum un an sau doi când a spus că dizolvarea Uniunii Societice a fost un șoc geo-politic, un păcat capital, dacă vreți. Asta e interpretarea lor. Aveți dreptate ca Gorbaciov să fie urât. I-au dat pe mână un imperiu și el ce le-a lăsat?
Discuțiile asupra lui sunt nenumărate, evident! Revenind, însă, la ceea ce s-a întâmplat, și la surpriza extraordinară a occidentalilor, aș spune că și acolo, lucrurile nu sunt tocmai limpezi, pentru că, pentru mine rămâne în continuare marea întrebare, nu știu cum să îi spun, dezinformării pe care noi nu am înțeles-o așa, atunci, în acele zile. 60 de mii de morți la Timișoara. Toate posturile de radio preluaseră acestă informație cu 60 de mii de morți. În ziua de 22, eu am primit telefon spre seară de la rudele mele din Grecia care spuneau: cum e posibil 60 de mii de morți? Și până la urmă s-a dovedit că nu erau 60 de mii. Sigur au fost victime, nu minimalizăm, dar nu 60 de mii.
Ovidiu Mihalache – Acum e la modă expresia fake-news! Fake-news nu s-a inventat acum. Țin minte că vă povesteam că la cămin, deși eram la Academia Tehnică, ascultam și noi Europa Liberă, așa erau vremurile. Nu existai dacă nu ascultai Europa Liberă. Și am auzit și eu cu urechile mele această știre dată la Europa Liberă cu 60 de mii de victime! Te înfioară! 60 de mii de victime înseamnă un oraș măricel. Gândiți-vă, Mangalia are 30 și ceva de mii.
De două ori orașul Mangalia, de unde sunteți dvs.
Ovidiu Mihalache – Da, da, da! Și țin minte că mi-am dat seama că este ceva în neregulă, nu eram eu un mare analist politic atunci, dar ceva parcă nu se brodea cu știrea când am auzit, pe 22, într-un calup, cu țipete și urlete ca și cum ar fi fost înregistrate la Timișoara și atunci mi s-au părut cam false. Nu păreau să fie adevărate acele montaje audio. Păreau a fi făcute în studio, special pentru a da greutate unei știri!
Pe ce post ați auzit?
Ovidiu Mihalache – Pe Europa Liberă, atunci, în seara respectivă. Și zic…ceva nu e în regulă! Și n-a fost, într-adevăr! S-a următit probabil, crearea unei atmosfere, a unei stări emoționale anti Ceaușescu, anti comunism, adică s-a grăbit cumva procesul revoluționar. Probabil că cei care au dirijat știrile false nu au crezut că poporul român va fi în stare să îl răstoarne pe Ceaușescu și atunci au intervenit aceste știri false, din punctul meu de vedere.
Încheiem aici discuția noastră. Iată că mai sunt multe semne de întrebare. Dacă ar fi să rezumați într-o singură frază câștigul Revoluției din 1989 pentru dvs. și pentru țară, care ar fi?
Ovidiu Mihalache – Este recâștigarea demnității!
Vă mulțumesc!
Ovidiu Mihalache – Și eu vă mulțumesc!
Realizator interviu – Steliana Bajdechi / Redactor online – Doina Sîrbu