DOCUMENTAR: 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului
Publicat de Doina Sirbu, 9 noiembrie 2019, 10:07
După aproximativ trei decenii în care a fost bariera ce diviza Germania şi a reprezentat un simbol al autorităţii şi puterii sovietice, Zidul Berlinului a căzut la 9 noiembrie 1989, marcând finalul unui capitol amar al Războiului Rece. „La început au fost sârma ghimpată şi bolţarii, aruncaţi în panică în miezul nopţii. Apoi, beton şi cărămizi, turnuri de control, mitraliere, un câmp minat luminat şi sângele celor care încercau să sară peste Zidul Berlinului, un simbol gri al Războiului Rece”, notează lucrarea „The Fall of the Berlin Wall: 25 Years Later: A look Back” publicată de Associated Press în 2015. Mulţi istorici plasează căderea Zidului Berlinului în centrul succesiunii evenimentelor din 1989, conform lucrării „The 1989 Revolutions in Central and Eastern Europe. From Communism to Pluralism”, de Kevin McDermott, Matthew Stibbe (2013).
Construcţia zidului a început la 13 august 1961. În 28 de ani, 5.000 de est-germani au evadat şi 191 au murit încercând să-l sară, potrivit datelor publicate în lucrarea „The Fall of the Berlin Wall: 25 Years Later: A look Back”. La 23 mai 1987, grănicerii au găsit poate ultima persoană care avea să moară aici, mai evidenţiază sursa citată.
Cu mult timp înainte ca zidul să fie construit, Berlinul devenise un centru al confruntării Est-Vest. După înfrângerea Germaniei naziste, în 1945, oraşul a fost divizat în sectoare controlate de americani, francezi, britanici şi sovietici. La Conferinţa de la Potsdam (iulie-august 1945), Marea Britanie, Uniunea Sovietică şi Statele Unite au agreat ca, în aşteptarea unui acord de pace, câteva foste teritorii germane din est să fie preluate de Polonia şi Uniunea Sovietică. Puterile vestice au primit coridoare terestre şi aeriene pentru transport către Berlin prin Germania de Est. Dar trei ani mai târziu, sovieticii au blocat accesul terestru către Berlinul de Vest. Introducerea unei noi monede în zonele vestice pe fondul obiecţiilor sovietice îi determinase pe aceştia să oprească transporturile feroviare, rutiere şi pe apă către Berlin. Pentru a menţine oraşul în viaţă, SUA şi aliaţii lor au lansat transportul aerian – Berlin Airlift, în 1948.
Zonele ocupate de marile puteri după război au devenit statele moderne ale Germaniei de Est şi de Vest: Republica Democrată Germană în zona de est, sovietică, şi Republica Federală a Germaniei în cele trei zone vestice. Oraşul Berlin a rămas divizat în patru sectoare, fiecare controlat de una din puteri. Sectoarele britanic, francez şi american formau Berlinul de Vest, iar sectorul sovietic – Berlinul de Est, pe care Germania de Est îl pretindea drept capitală.
Cronologia evenimentelor premergătoare construcţiei Zidului: în aprilie 1946, Partidul Comunist din Germania de Est a devenit forţa politică ce guverna ţara, mulţi dintre liderii săi provenind dintre membrii rezistenţei comuniste anti-hitleriste; în mai 1949, forţele aliate au format un nou stat german, Republica Federală Germania (RFG) sau Germania de Vest; la 7 octombrie 1949, este fondată oficial Republica Democrată Germană (RDG) sau Germania de Est, ca stat independent în zona de ocupaţie sovietică; la 10 octombrie 1949, administraţia militară sovietică transferă toate puterile administrative către noul guvern comunist; la 17 iunie 1953, lucrătorii est-germani nemulţumiţi de salariile mici, creşterea programului de lucru şi opresiunea guvernului desfăşoară mai multe revolte în câteva oraşe est-germane, suprimate cu ajutorul sovieticilor.
Germania de Est a construit Zidul Berlinului în 1961, în jurul Berlinului de Vest, pentru a opri fluxul de est-germani spre Berlinul de Vest, ce ameninţa să lase statul comunist fără unii din cei mai bine pregătiţi oameni ai săi. La 13 august 1961, confruntat cu un exod de lucrători bine specializaţi, guvernul a început construcţia Zidului Berlinului şi a securizat graniţa cu Germania de Vest. Guvernul argumenta acţiunea susţinând că forţe ostile capitaliste au încercat să devalizeze Germania de Est şi că spionajul şi organizaţiile teroriste operau din Berlinul de Vest.
În mai 1971, Erich Honecker este ales secretar general al Partidului Socialist Unit din Germania şi rămâne în funcţie până în octombrie 1989.
Potrivit lucrării ”The Walls Came Tumbling Down. The Collapse of Comunism in Eastern Europe”, de Gale Stokes (1993), Republica Democrată Germană a suferit mereu de complexul inferiorităţii. În timp ce Republica Federală Germania se prezenta simplu drept ”Germania”, cel mai bun lucru pe care Republica Democrată Germană putea să-l facă era să se prezinte ca ”primul stat al muncitorilor şi ţăranilor pe teritoriu german”. Timp de 20 de ani, guvernele vest-germane conduse de Konrad Adenauer (1949-1963) şi succesorii său creştin-democraţi au încurajat acest sentiment de inferioritate prin împiedicarea obţinerii recunoaşterii diplomatice a Germaniei de Est de către comunitatea internaţională. Această doctrină a izolat diplomatic Germania de Est până în anii ’70. În tot acest timp, populaţia est-germană nu a înregistrat creşteri. În 1989, era la aproximativ acelaşi nivel (17 milioane) ca în 1961 şi la un nivel mai mic decât în 1949, mai notează sursa citată.
Istoria zidului păstrează însemnate câteva momente marcante, ilustrate în lucrarea publicată de Associated Press: la 21 decembrie 1972, Germania de Est şi Germania de Vest semnează un tratat de îmbunătăţire a relaţiilor inter-germane. RDG ajunge să aibă relaţii diplomatice cu 100 de state; la 7 septembrie 1987, Erich Honecker devine primul lider est-german care efectuează o vizită oficială în RFG; în august şi septembrie 1989, zeci de mii de est-germani care încercau să treacă în RFG încep să aglomereze ambasadele Germaniei de Vest din Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia; la 10 septembrie 1989, începe exodul odată ce Ungaria acceptă să deschidă graniţele pentru cetăţenii est-germani; la 30 septembrie 1989, RDG şi RFG cad de acord ca refugiaţii aflaţi în ambasadele de la Praga şi Varşovia să primească permisiunea de a pleca în Vest. Peste 45.000 de est-germani ajung în Germania de Vest până la începutul lunii octombrie; la 4 octombrie 1989, aproximativ 10.000 de aspiranţi la emigrare se ciocnesc cu forţele de poliţie în Dresda, eveniment urmat de încă o demonstraţie o zi mai târziu; la 6-7 octombrie 1989, Germania de Est sărbătoreşte cea de-a 40-a aniversare cu ceremonii umbrite de exodul refugiaţilor. Guvernul respinge necesitatea reformelor democratice.
În 1987, Mihail Gorbaciov, secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS), a anunţat o nouă politică în relaţiile cu Occidentul. Reformele sale au suscitat imediat reticenţe în Berlinul de Est, notează „Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre”, de Jean-Francois Soulet (1998). Cu ocazia discuţiilor avute în februarie 1987 cu Eduard Şevarnadze, ministru de externe al Uniunii Sovietice, Erich Honecker a subliniat că nu se gândea să-şi revizuiască politica economică şi socială, ci, dimpotrivă, „să continue cu consecvenţă”. În aceeaşi perioadă, ziarul partidului a publicat „scrisorile deschise” ale cetăţenilor care-şi exprimau deplinul acord cu politica urmată de partid de mai bine de 15 ani. În schimb, importantul discurs susţinut de Mihail Gorbaciov în faţa plenului Comitetului central al PCUS, la 28 ianuarie 1987, nu a fost tradus în germană, orice aluzie la noul curs sovietic fiind interzisă în mass-media. Tinerii berlinezi purtând insigne cu „glasnost-perestroika” au fost interpelaţi de poliţie, evidenţiază sursa citată. La 12 iunie 1987, preşedintele american Ronald Reagan a sosit în Berlinul de Vest. Într-un discurs rostit în faţa Porţii Brandenburg, a rostit cuvintele care au intrat în istorie: „Domnule Gorbaciov, dărâmaţi acest zid!”.
Disidenţa în Republica Democrată Germană s-a remarcat prin existenţa a peste două sute de mici grupuri politice, reunind câteva mii de tineri şi intelectuali în jurul unor teme ecologice, pacifiste şi civice, conform lucrării citate anterior. Mişcarea Păcii, formată la începutul anilor ’80, cu ocazia campaniei împotriva instalării rachetelor americane, reprezenta structura cea mai largă. Cu ocazia congresului Bisericii protestante din iunie 1987, desfăşurat în Berlinul de Est, în timpul căruia conducătorii îşi reînnoiesc apelul în favoarea deschiderii frontierelor, „Biserica de jos” (”die Kirche von Unten”) reuşeşte să se impună obţinând un loc de dezbatere în care, ”după opinia unui martor, se adună de-a valma ‘tineri protestanţi, artişti interzişi, tot felul de militanţi politici pe care i-am putea vedea, de cealaltă parte a zidului, la ecologişti, fără a mai pune la socoteală şi mulţimea puţin neliniştitoare de punkişti şi marginali”’, notează lucrarea citată. Astfel, deşi autorităţile comuniste est-germane se arată uneori tolerante pentru a nu dăuna politicii de apropiere de RFG, totuşi nu coboară garda în faţa unui grup de tineri disidenţi pacifişti şi ecologişti care găsesc protecţie în Berlinul de Est şi în marile oraşe din sud. Au loc interpelări, cu arestări şi confiscarea unor „scrieri ostile statului”. ”Aceste măsuri de intimidare nu-i sperie totuşi nici pe unii pastori – asemenea celui din templul Sion din Berlinul de Est – care protestează împotriva ‘unui amestec vădit în activitatea pastorală’; nici pe unii scriitori – ca de exemplu, Stephan Hermlin – care, cu ocazia unui congres din noiembrie 1987, denunţă ‘obstacolele birocratice şi dogmatice’ care împiedică creaţia; nici, mai ales, pe numeroşii tineri berlinezi, tot mai frustraţi de acest ‘zid ce trebuie să dispară’, acest zid care-i împiedică în special să participe la concertele rock din Vest…”, evidenţiază sursa citată.
Când Mihail şi Raisa Gorbaciov au vizitat Germania de Vest, în iunie 1989, ”Gorbimania” era răspândită în rândul mulţimilor, notează lucrarea „The 1989 Revolutions in Central and Eastern Europe. From Communism to Pluralism”. Deşi cancelarul vest-german Helmut Kohl nu a ridicat problema zidului, atunci când a fost întrebat în cadrul unei conferinţe de presă, liderul sovietic a declarat: ”Nimic nu este etern. Nu exclud nimic. Istoria va avea grijă de această problemă”, aminteşte sursa citată.
În lunile octombrie şi noiembrie 1989, s-a remarcat presiunea unui nucleu contestatar al populaţiei. Noul fenomen reprezenta „hotărârea populară” care se manifesta încă din vară şi care tindea să se generalizeze în întregul bloc: la 25 septembrie 1989, la Leipzig, 8.000 de persoane denunţă refuzul de autorizare a mişcării Noul Forum şi solicită reforme. „Totul se petrece ca şi cum, la vederea schimbărilor extraordinare survenite în Polonia şi Ungaria, populaţiile şi-au însuşit sfatul dat de Ioan Paul al II-lea cu ocazia înscăunării sale: ‘Nu vă fie frică’!”, afirmă Jean-Francois Soulet în lucrarea amintită.
Tot mai mulţi urmează îndemnurile grupurilor contestatare, consolidate prin crearea Noului Forum (12 septembrie 1989) şi a Înnoirii democratice (1 octombrie 1989). Reforme interne profunde şi posibilitatea deplasării în afara frontierelor ţării reprezintă principalele revendicări ale miilor de persoane care defilează cu regularitate şi din ce în ce mai masiv pe străzile marilor oraşe în octombrie 1989: 2 octombrie – Leipzig, 15-20.000 de persoane scandează: „Democraţie azi sau niciodată!’; 4 octombrie – Dresden; 7 octombrie, cu ocazia ceremoniilor celei de-a 40-a aniversări a RDG – Berlinul de Est; 9 octombrie, din nou la Leipzig, 50-70.000 de manifestanţi; 16 octombrie – marile oraşe sunt străbătute de cortegii enorme de manifestanţi (120.000 la Leipzig; 25.000 la Dresden; 10.000 la Magdeburg). În paralel, se desfăşoară exodul masiv de-a lungul întregii luni. În curând, devin sute de mii – 500.000 în Berlinul de Est la 4 noiembrie; 300.000 pe 6 noiembrie la Leipzig. Datorită demisiei în bloc, Biroul politic (Politburo) este profund reînnoit, în timp ce reformatorul Hans Modrow devine şeful guvernului.
Potrivit lucrării „Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre”, rolul lui Helmuth Kohl, cancelarul vest-german (1982-1990) se dovedeşte decisiv. Acesta miza la începutul anului 1989 pe „dinamica inerentă a noilor raporturi soviet-germane şi pe ceea ce se petrecea în Polonia şi Ungaria” (J. Levesque), cât şi pe nevoile economice ale Uniunii Sovietice şi Republicii Democrate Germane, pentru a încerca determinarea evoluţiei poziţiei sovietice în privinţa chestiunii germane. În iunie 1989, Helmuth Kohl îi promite lui Mihail Gorbaciov să-l ajute economic în caz de urgenţă (din octombrie 1988, RFG acceptase acordarea unui credit de 3 miliarde de mărci pentru URSS); iar la sfârşitul lui octombrie- începutul lui noiembrie, se arată favorabil acordării unor credite de urgenţă. În contrapartidă, Helmuth Kohl putea spera cel puţin la o oarecare liberalizare a circulaţiei persoanelor între cele două Germanii.
Căderea Zidului Berlinului în noaptea de 9-10 noiembrie 1989 a survenit într-un moment de confuzie deplină pentru liderii comunişti din Germania de Est, evidenţiază ”The Walls Came Tumbling Down. The Collapse of Comunism in Eastern Europe”. O sesiune specială a Comitetului Central era în desfăşurare când Zidul a căzut.
În contextul acestor presiuni din partea populaţiei şi a Republicii Federale Germania, Partidul Comunist est-german a luat extraordinarele decizii din 9 noiembrie privind spargerea Zidului, renunţarea la rolul conducător şi acceptarea alegerilor libere. În zilele următoare, zeci de mii de manifestanţi din Leipzig sau Berlin scandează: ”Suntem un popor!”, iar Helmuth Kohl propune pe neaşteptate, la 28 noiembrie 1989, un plan în zece puncte având ca obiectiv reunificarea.
Redactor online – Doina Sîrbu / Sursă – AGERPRES / Foto – Fall of the Berlin Wall, Facebook
