230 de ani de la începutul Revoluţiei Franceze. Căderea Bastiliei
Publicat de Daniel Țăndăreanu, 14 iulie 2019, 10:54
La 14 iulie se sărbătoreşte Ziua naţională a Franţei, eveniment celebrat cu parade militare solemne, dansuri şi focuri de artificii. În această zi, în anul 1789, parizienii au intrat în fortăreaţa Bastilia, simbol al puterii Vechiului Regim (monarhia absolută) şi au eliberat cei câţiva prizonieri ţinuţi aici, notează site-ul Ministerului Afacerilor Externe francez, www.diplomatie.gouv.fr.
Parisul se afla într-o stare de agitaţie în primele luni ale lui 1789. Primăvara acelui an fusese marcată de refuzul Adunării Stărilor Generale de a se dizolva şi de transformarea acestora în Adunare Naţională. Numărând 650.000 de suflete, acest oraş era la fel de populat precum următoarele nouă oraşe franceze luate împreună. Deja existaseră proteste, începând cu anul 1787, cauzate de creşterea preţului pâinii. Recoltele slabe ulterioare au făcut ca, până în vara lui 1789, grânele depozitate să fie deja consumate iar foametea să fie o ameninţare constantă. Se estimează că în primăvara şi vara lui 1789 au avut loc în jur de 300 de atacuri asupra pieţelor, brutăriilor sau hambarelor, conform volumului „A Concise History of the French Revolution” de Sylvia Neely (Rowman&Littlefield Publishers, Inc., 2008).
Foamea şi criza politică, venite împreună, au sporit supărarea parizienilor, care suspectau că aristocraţii îşi foloseau puterea pentru a preveni îmbunătăţirea condiţiilor şi ca să se îmbogăţească prin scumpirea cerealelor. Mişcările de trupe militare şi revocarea din funcţie a lui Jacques Necker, ministrul finanţelor, păreau dovezi în acest sens.
Pe 12 iulie, când s-a aflat vestea despre revocarea lui Necker, mulţimile s-au adunat în faţa Palais Royal, loc tradiţional pentru dezbateri politice şi în care se ascultau discursuri inflamatoare ale oratorilor. Locul era popular şi datorită faptului că Louis Philippe al II-lea, duce de Orleans, cel ce a construit Palais Royal, era un opozant făţiş al despotismului şi îşi folosise propriii bani pentru a susţine cauza Stării a Treia (burghezia). Întărâtaţi de discursurile oratorilor care-i îndemnau la acţiune, demonstranţii au mărşăluit prin oraş purtând bustul ducelui de Orleans şi pe cel al lui Necker, închizând teatrele (considerate expresii ale aristocraţiei) şi atacând barierele de vamă pentru a arde registrele şi a alunga perceptorii, notează lucrarea citată.
De asemenea, au circulat zvonuri că Parisul va fi atacat de armată sau că ar fi fost minat. În acea noapte, gloata a jefuit o mănăstire, în căutare de grâne. În oraş, oamenii au căutat arme pentru a se apăra, furând muschete de la armurieri şi săbii de la fierari. După primele confruntări, Besenval, comandatul militar al Parisului, a retras cavaleria la Champ de Mars, iar soldaţi ai Gărzii Franceze au început să se alăture mulţimii.
Neputând conta pe autorităţi pentru a menţine ordinea publică, electorii Stării a Treia s-au reunit în districtele din care făceau parte şi au început să organizeze miliţii cetăţeneşti. A fost creat un guvern municipal care ţinea şedinţele la Hôtel de Ville (clădirea administraţiei pariziene). Nevoia de a fi înarmaţi a determinat aceste miliţii să continue căutarea de arme şi în data de 13 iulie. Atacul asupra Hôtel des Invalides le-a adus arme de foc: 32.000 de muschete, praf de puşcă, 12 tunuri şi o mortieră. Garnizoana nu a opus rezistenţă iar armele confiscate de aici au servit la luarea Bastiliei.
Fortăreaţa Bastilia, clădire impozantă, servea în acel moment drept închisoare, păzită fiind de un corp de armată format din soldaţi şi gărzi elveţiene. Deţinuţi, în schimb, rămăseseră doar câţiva (patru falsificatori, doi lunatici şi un aristocrat închis la cererea tatălui său pentru purtare necorespunzătoare) iar fortăreaţa însăşi era programată pentru demolare, potrivit volumului scris de Sylvia Neely.
La ora două după-amiază, în data de 14 iulie, înarmarea miliţiilor încă nu se terminase. Armata ar fi avut timp să ajungă şi să disperseze mulţimea, însă ofiţerii nu aveau încredere în propriii soldaţi şi erau ezitanţi în a se confrunta cu gloata de peste 200.000 de parizieni care mărşăluiseră pe străzi în ultimele două zile. Pe 14 iulie, aproximativ 900 de revoluţionari erau adunaţi în faţa închisorii-fortăreaţă, majoritatea dintre ei localnici, artizani care locuiau în mahalaua Saint-Antoine, notează volumul „Citizens: A Chronicle of the French Revolution” scris de Simon Schama şi publicat la Random House în 1989.
Comitetul Permanent (guvernul revoluţionar al Parisului) a trimis delegaţi să negocieze cu de Launey, guvernatorul închisorii Bastilia, să retragă tunurile care erau îndreptate împotriva mulţimii. Aceştia au fost primiţi cu amabilitate şi invitaţi la micul dejun, de Launey trăgând de timp în aşteptarea ordinelor de la Versailles, ordine care nu au mai venit, fiind interceptate în aceeaşi dimineaţă de către mulţime. În jurul orei prânzului, o altă delegaţie a obţinut de la de Launey promisiunea că nu va da ordin să se tragă dacă nu va fi atacat. Două alte delegaţii au fost trimise în după-amiaza acelei zile pentru a cere predarea fortăreţei unui corp de miliţie care să o păzească împreună cu soldaţii şi garda elveţiană, însă nu au fost primite.
Mulţimea nerăbdătoare a început să strige „Daţi-ne Bastilia!” iar un fost soldat a urcat zidul şi a trecut în curtea interioară care era goală, soldaţii fiind retraşi pentru a-l apăra pe guvernatorul de Launey. Negăsind cheile, acesta a tăiat lanţurile curţii interioare iar podul s-a prăbuşit, ucigând un revoluţionar. Mulţimea s-a năpustit spre prima dintre curţile interioare iar soldaţii au început să ameninţe mulţimea. A început un schimb de focuri şi bătălia a devenit una serioasă. Mulţimea a fost întărită cu companii din gărzile franceze şi cu soldaţi care au defectat, inclusiv câţiva veterani ai campaniei din America.
Guvernatorul de Launay, demoralizat, a vrut iniţial să detoneze praful de puşcă stocat în fortăreaţă, care ar fi putut demola o mare parte din mahalaua Saint-Antoine, însă a fost convins să folosească acest lucru ca pe o ameninţare pentru a obţine o evacuare onorabilă. După capitulare, mulţimea a pătruns în fortăreaţă şi a brutalizat soldaţii veterani, însă gărzile elveţiene (care şi-au scos uniformele) au fost confundate cu prizonierii şi lăsate în pace. De Launay a fost purtat pe străzi de revoluţionari iar apoi ucis cu lovituri de cuţit, sabie şi baionetă, precum şi cu focuri de pistol, în faţa Hôtel de Ville.
Căderea Bastiliei este considerată un simbol al căderii despotismului. Unul dintre prizonieri nu era un răufăcător, însă a fost închis pentru rea purtare la cererea tatălui său, pe baza unei „lettre de cachet”, înscris purtând sigiliul regal. Acesta era unul dintre atributele puterii despotice, o persoană putând fi aruncată în închisoare doar în baza propriei voinţe a regelui. În urma acestor evenimente, regele, care avea reşedinţa la Versailles, a anunţat că îl va numi, din nou, pe Necker în funcţia de ministru al finanţelor şi că se va întoarce în Paris. Nemaiputând conta pe loialitatea propriilor trupe iar ministrul de război nemaiputându-i garanta propria siguranţă, Ludovic al XVI-lea a acceptat crearea Adunării Naţionale, a trecut în revistă Garda Naţională condusă de Lafayette şi a acceptat să poarte cocarda tricoloră, simbol al Gărzii. Odată cu aceste evenimente, autoritatea regală a luat sfârşit în Paris, arată lucrarea „A Concise History of the French Revolution”.
Data de 14 iulie a fost aleasă pentru a fi sărbătoare naţională a Franţei la 6 iulie 1880, la propunerea deputatului de Sena, Benjamin Raspail. Ziua a fost sărbătorită începând cu seara de 13 iulie, în localităţile franceze organizându-se parade cu torţe iar a doua zi, pe 14, clopote sau salve de tun anunţau parade militare urmate de mese, spectacole, jocuri sau focuri de artificii. După anii de austeritate ai Primului Război Mondial, Ziua naţională a Franţei a fost celebrată ca zi a victoriei (1919), la fel şi după Al Doilea Război Mondial, pe 14 iulie 1945.
Sursa – Agerpres / Redactor online – Daniel Țăndăreanu