Când găseşti un sens în non-sensul piesei lui Beckett: „Aşteptându-l pe Godot” la „Miturile cetății”
Publicat de , 27 iunie 2019, 15:07
Avantajul pe care îl oferă un teatru absurd, este că lași imaginația să zburde cât de liberă poate, constrânsă fiind , totuși, de spațiul și timpul în care are loc reprezentația și , de asemenea, de vârsta spectatorului…
Dorința de a vedea piesa lui Samuel Beckett, „Așteptându-l pe Godot”, durează din anii studenției, când, la Teatrul Național București , a fost montată în februarie 1980, textul fiind tradus de Gellu Naum, cu o distribuție extraordinară: Gheorghe Dinică şi Marin Moraru, cărora li s-au alăturat: Sandu Sticlaru, Grigore Gonţa și Alexandru Pop.
Foarte multă vreme, în acei ani, spectacolul s-a jucat cu casa închisă, biletele fiind vândute cu mult timp înainte, fiind un moment de vârf al teatrului românesc. În replicile sibilinice (SIBILÍNIC- adj. v. ascuns, criptic, enigmatic, misterios, ocult, prevestitor, profetic, secret, tainic, vizionar- conf. DEX) spectatorii puteau descrifra un mesaj antitotalitar, iar în jocul rafinat al actorilor se regăseau pe ei înșiși în lupta cu sistemul…
A fost imposibil atunci să intru la vreo reprezentație și am rămas cu nostalgia unei așteptări. Care așteptare s-a împlinit, iată, la acestă a patra ediție a Festivalului „Miturile cetății”. O ediție de excepție, căci, prin valoarea pieselor selectate și prezența spectatorilor, demostrează că teatrul de calitate are succes și la malul mării… (Pentru că, nu-i așa, până acum unele voci ziceau că publicul constănțean cere chestii ușurele…)
Cum spunea un cronicar, piesa lui Beckett „bântuie de mai multă vreme imaginația și imaginarul artiștilor”. Scrisă în 1949, în limba engleză, a fost mai întâi prezentată sub forma teatrului radiofonic la Radio France, în 1952, iar pe o scenă, premiera a avut loc tot în Franța, în 1953, la Théâtre de Babylone, Paris, având la bază versiunea franceză a textului, semnată de autorul însuși, irlandez de origine, stabilit definitiv la Paris.
Cincizeci de ani mai târziu, avea să fie votată cea mai importantă piesă de teatru în limba engleză, din secolul XX. Iar actorii adoră să o joace. Interesant este faptul că Beckett a cerut în mod expres, să nu fie jucată de nicio femeie.
Măreț reprezentant al Absurdului (cu majusculă) în literatură, laureat al Premiului Nobel în 1969, Beckett scria: „Nu am idee despre teatru. Nu mă pricep deloc. Nu mă duc la teatru. Este un lucru admisibil. Dar, ceea ce este fără îndoială mai puţin admisibil, în aceste condiţii, este să scrii o piesă şi apoi, după ce ai făcut-o, să nu ai idee nici despre aceasta. Este din nefericire cazul meu. (…) Nu ştiu mai mult despre această piesă decât cel care ajunge să o citească cu atenţie. Nu ştiu în ce spirit am scris-o. Nu ştiu mai mult despre personaje decât ceea ce spun ele, ceea ce fac şi ceea ce li se întâmplă. În înfăţişarea lor, am indicat puţinul pe care l-am putut întrezări. Meloanele, de exemplu”.
În această perspectivă, cum spuneam, e loc destul pentru fantezie, iar dacă știi că regia îi aparține lui Silviu Purcărete, care, de ani buni, oferă noi configurații clasicilor teatrului, atunci vii la spectacol cu sufletul la gură, așteptându-l și tu, plin de spreranță, pe Godot. Cel care, într-un anume sens, pentru mine, a venit.
Unii cronicari au susținut că: „Pentru că este o piesă esenţializată, cu multe spaţii goale, e uşor să cadă în mania găsirii unui sens – fie el politic, religios, psihologic. Dar Purcărete a evitat această capcană şi s-a întors poate la cea mai plauzibilă cheie de interpretare, cea existenţialistă. Spectacolul său, montat la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu, mai degrabă comic decât tragic, transmite, de la început până la final, ideea lipsei de sens atât universal, cât şi în microcosmosul fiecărui om.” (Silvia Dumitrache- bookaholic.ro)
Ei bine, cu gândul la întâlnirea mea ratată cu personajele lui Beckett, din anii ’80, eu am găsit, totuși, un sens în non-sensul general al textului…
L-am găsit în canistrele de benzină, pline cu nisip, pentru ca evadarea din „cercul strâmt” să fie imposibilă, canistre purtate de personajul Lucky (Norocosul… Ce ironie, căci este cel care umblă în permanență cu funia de gât. În rol Pali Vecsei). Mi-am amintit de criza de benzină din anii ’80, din România. Dar și de criza de alimente… Căci am găsit un sens în felul în care Pozzo (Cristian Stanca) mânca un copan de pui sub privirile pofticioase ale lui Estragon (Constantin Chiriac).
Un sens a avut, pentru mine, și atitudinea blajină și pasivă a lui Vladimir (Marian Râlea). De câte ori nu ne-am simțit neputincioși în fața invaziei de mitocănie sau mediocritate.
Iar replicile rostite accentuat de copilul din piesă, reprezentant inocent al lui Godot: „da, domnule; nu, domnule; nu știu, domnule” (Andrei Văcariu), ne-au avertizat că pericolul poate veni și din felul în care suntem neatenți la generațiile ce vin.
Am găsit un sens în copacul din piesă, care apare în toate montările din 1953 încoace, dar care în viziunea lui Purcărete este suspendat. Pur și simplu, stă cu rădăcinile în aer. Dar, deși uscat și fără contact cu pământul, reușește totuși, spre final, să producă o frunză.
Este, fără îndoială, un sens și în existența unui personaj mut, apărut în spectacol doar în viziunea lui Purcărete, căci nu apare în alte montări. Este sufleorul care rămâne tăcut (tăcută, căci e o actriță – sic), dar care consemnează tot. Și cere declarații sub semnătură, fie și pentru un morcov.
Când Pozzo, cel bine îmbrăcat și bine hrănit, este trântit la pământ, strigă disperat: „vă mai dau o sută; vă mai dau două sute”, să nu fi fost nicio intenție de aluzie, acolo? Niciun sens?
Sunt convinsă că, în anii ’80, replica „va veni Godot și vom fi liberi” era asociată clar, cu venirea americanilor, îndelung așteptați.
O fi avut un sens și linia muzicală prelungită de la sfârșitul actului întâi. Poate că a fost un test? Să vedem… Cine stă cuminte pe scaun, cine se ridică, cine își ia libertatea de a pleca (în pauză).
Sigur a avut un sens decorul conceput din fâșii de plastic, susținute de bare metalice, într-o lume care devine din ce în ce mai plastificată. Iar pelicanul împăiat din planul al doilea, mi-a adus aminte cum am înghițit, „ca pelicanii”, o grămadă de minciuni.
S-au scris sute de pagini, chiar biblioteci întregi, despre piesa lui Samuel Beckett. Spectacolul Teatrului „Radu Stanca din Sibiu” a avut premiera în anul 2005. De atunci el a fost prezentat în turnee mondiale pe mai multe continente, cu un imens succes (cum ne anunță Ziarul Metropolis).
Ce aș putea spune eu în plus, acum? Că nu este rău să-l așteptăm, în continuare, pe Godot. Așteptarea înseamnă speranță. Cea care, întotdeauna, moare ultima…
Autor: Steliana Bajdechi / Foto: Steliana Bajdechi