Interviurile RC | Regizorul Alexander Hausvater: Teatrul trebuie să fie o artă a prezicerii; un spectacol trebuie să reflecte societatea în care trăim

Publicat de Cristina Sîmbeteanu, 9 iulie 2018, 20:52 / actualizat: 9 iulie 2018, 21:58

Alexander Hausvater, regizorul evreu canadian de origine română, a fost considerat încă de la debutul său dramaturgic, în 1971, un rebel. Eticheta i-a rămas până astăzi și nu s-a dezis de ea în opera sa care numără zeci de piese puse în scenă pe trei continente. Astăzi, la cei 65 de ani ai săi, este în continuare considerat un excentric, când, în același timp, ar putea trece drept un om al emoțiilor; un vânător și un creator de emoții. Spectacolele care prind viață prin viziunea sa artistică epatează tocmai prin faptul că scot din zona lui de confort un public ce s-a lăsat îndelung pradă conformismului și care nu este obișnuit cu indiscreția afișării emoției în cea mai pură formă.

Realizatorul Radio Constanța Steliana Bajdechi l-a provocat pe regizorul Alexander Hausvater la un dialog onest despre prezentul și viitorul  artei teatrale, dar care, invariabil, a trecut profund și prin sfera sufletului.  Este Hausvater un vizionar al dramaturgiei contemporane sau este doar un pragmatic? Vă invităm să descoperiți voi înșivă în interviul următor.

Steliana Bajdechi: Domnule Hausvater, răsfoind pur și simplu cartea dumneavoastră, pentru că  am achiziționat-o abia ieri, am avut o emoție profundă pentru că mi-am amintit – așa cum spuneați în dedicație cu speranța că mă veți duce la amintirile mele – momentul în care, în Israel, mă aflam într-un autobuz, pe Petah Tigva, mergând spre Tel Aviv, se ascultau știrile și toată lumea a tăcut tot drumul. Am aflat apoi, pentru că nu cunoșteam limba ebraică, am aflat că avusese loc un atentat.  M-am gândit cât de sublim și dificil în același timp este să trăiești sub teroare, sub tensiune, mai ales că inginerii constructori de acolo și muncitorii realizau blocuri cu camere bunker. Acest sentiment l-am regăsit în cartea dumneavoastră, așa cum mi-am amintit de partea de pionierat – a fi pionier și cravata mea. Aveți darul ca în jurnal să punctați fiecare etapă a vieții, fiecare an, sentimental, un lucru formidabil. Dacă ar fi să vă gândiți la ultimul an în România, ce vă vine în minte acum? Ce ați puncta sentimental?

Alexander Hausvater (zâmbește): Nu prea îmi aduc aminte, dar lucrul cel mai important este că nu puteam să îmi imaginez că pot să trăiesc în altă parte, că se poate trăi în altă parte decât casa în care m-am născut, cu drumurile pe care le cunoșteam, orașul… mi se părea o imposibilitate teribilă și credeam că numai dacă omul se schimbă total poate să trăiască în alt loc decât locul în care s-a născut. Nu cred că aveam alt sentiment decât unul cehovian în care familia pleacă, se întoarce la Moscova și simți că o etapă a vieții s-a terminat; poate etapa cea mai importantă și cea mai profundă, cea mai emoțională, făcând loc alteia să înceapă. Dar aveam impresia că nu mă voi mai întoarce vreodată în acestă țară, în orașul București și că voi mai revedea toate acestea vreodată…

Steliana Bajdechi: Ați revenit și care a fost prima impresie puternică?

Alexander Hausvater: Când am revenit prima dată, la sfârșitul anului 1983, eram directorul festivalului (n.red – de teatru) din Quebec City și am venit în noaptea de 7 noiembrie, pentru cam 24 de ore, pentru a alege o companie de teatru românească să vină la festivalul meu. Așa că am văzut vreo trei – patru spectacole puse în patru săli diferite și numai seara am avut timp să văd doar o veche prietenă a familiei mele, care locuia pe strada 11 Iunie, așa că nu am văzut orașul, nu am văzut nimic. Eram acompaniat de o sută de actori, fiecare cu speranța de a ajunge în Canada, iar totul era întunecat, teribil de negru, oamenii erau îmbrăcați în culori terne, așa că nu mi-am dat seama de nimic decât că spectacolele erau foarte bune.

A. Hausvater: „Lipsa de identitate a individului reflectă lipsa de identitate a țării“

Steliana Bajdechi: Din contemporaneitate, de acum, de astăzi, ce vă atrage și ce vă creează un sentiment de respingere?

Alexander Hausvater: Mă atrage frumosul, mă atrage bunătatea, mă atrage spiritualitatea, mă atrage capacitatea nerealizată a omului de a fi bun, frumos și înțelept. Mă atrage, pe undeva, o țară într-un faliment total, care nu se regăsește deoarece oamenii nu se regăsesc pe ei înșiși. Lipsa de identitate a individului reflectă lipsa de identitate a țării. Visez la lucrurile frumoase pe care ni le oferă umanitatea și viața, cum ar fi iubirea, arta, cum ar fi visul și cu cât văd că e o discrepanță mai mare, cu atât cu cât poate nu am greșit – cum cred de obicei – că am revenit în țara aceasta și, pe undeva, distrugându-mi viața.

Steliana Bajdechi: După cum ați observat deja, am insistat mult pe sentimente pentru că, dincolo de realitate, această carte „Ce dacă” mi s-a părut o carte extrem de sentimentală. Ați vorbit în conferința dumneavoastră despre mai multe forme de teatru pe care le-ați întâlnit. Ați plecat de la România, în felul său, în Israel – două curente mari, dar și diferențe între nord și sud, într-o țară mică aproximativ cât suprafața Dobrogei, aș spune eu. Este surprinzător că există aceste diferențe?…  Ați fost în țară, în mai multe locuri. Sunt diferențe între modurile de abordare teatrală și există acum o idee coerentă de teatru în România acum, astăzi?

Alexander Hausvater: Orașele românești se diferențiază prin calitatea publicului, care, din păcate, nu este contrabalansată de o gândire repertorială care să se porivească regiunii respective. Fără discuție am văzut și am întâlnit public de o altă calitate. De exemplu la Iași, mai târziu la Cluj, la Timișoara, dar și publicul din orășele mici în care teatrul nu era așa dezvoltat așa cum este la Reșița sau Bacău sau Petroșani, în care publicul descoperea nu un spectacol, ci fenomenul teatrului real. Așa că publicul românesc este un public care a moștenit de la părinți o iubire de teatru, teatrul ca o sursă a adevărului – cum era în timpul comunismului – și, pe undeva, o așteptare ca teatrul să comunice o experiență similară cu ce trăiesc ei în momentul respectiv. Din păcate, teatrele nu diferă, iar politica repertorială este similară de la un teatru la altul. Se fac exact aceleași lucruri, nu vezi o gândire pentru anul acesta, un repertoriu care să fie detașat și diferit de repertoriul altor teatre. De exemplu, în Germania și chiar în America sau Canada, directorii de teatru dintr-un anumit oraș se întâlnesc și vorbesc cum pot ei să planifice sezoane diferite. Adică  să nu se joace Shakespeare la fiecare teatru, să nu se joace Caragiale -care nu se mai termină – ca reprezentantul gândirii românești la fiecare teatru, iar fiecare teatru să aibă specificul lui tematic care te face să te gândești că țara e de o varietate teatrală și de o diversitate a tematicii abordate. Teatrul nu este numai formă, este și conținut. Așa că un teatru se poate concentra într-un sezon pe texte clasice, altul pe texte contemporane, unul pe tematică politică, altul pe tematică suprarealistă și așa mai departe. Dar nu găsești o gândire coerentă sau o gândire care reprezintă individualitatea unui director de teatru care spune «Eu gândesc așa!». Pe undeva, singurul care avea această capacitate era Chiriac, la Sibiu, care de la început – îmi amintesc discuțiile, când l-am întâlnit în Canada prima dată – avea în minte o necesitate de a se rupe de trecut, de acei ani ’60, de acea generație de aur de actori pe care toată lumea o adoră, cu toate că acești actori nu lucrau în stiluri diferite, în maniere diferite, nu cântau, nu dansau, nu jonglau, nu erau performeri; stăteau în mijlocul scenei cu voci sublime și, probabil, într-un recitativ dădeau textul. Așa că, în afară de această excepție, nu  am văzut o gândire coerentă. Teatrul trebuie să fie și o artă a prezicerii. Un om de teatru trebuie să prezică ce va fi  viitorul, ce va fi 2020, ce va fi 2022, unde vom fi, politic sau social, la timpul acelea, ca astfel să planifice spectacole care reprezintă lor. Un spectacol trebuie să reflecte societatea în care trăim, chiar dacă spectacolul este clasic sau dacă, la bază, este scris de un italian, un spaniol sau un chinez în altă epoca, în altă geografie, el trebuie să vorbească oamenilor și necesităților de acum, de aici; să se găsească punți de întâlnire poate cosmică, dar de asemenea foarte pragmatică între existența personajelor pe scenă și existența oamenilor în sală.

Cei mai buni români pe care i-am cunoscut sunt și trăiesc în Israel de vreo două – trei generații

Steliana Bajdechi: Așa este. Mult Caragiale, puțin Eugen Ionescu, dar și puțini scriitori contemporani. Dumneavoastră ați identificat un dramaturg contemporan pe care l-ați pune în scenă? Român, evident…

Alexander Hausvater: Anul trecut am citit multe piese românești, fiindcă am pus în scenă o piesă la teatrul de dramaturgi… am recitit piese, pentru că mai repun piese… Mie mi se pare că niciun autor în existență (n.red – contemporan) nu a avut șansa reală de a arăta publicului capacitatea talentului său, pentru că oamenii care conduc teatre nu înțeleg politica dezvoltării teatrului nativ, teatrului românesc, care este o evoluție, un proces. Ce se întâmplă acum, un individ scrie o piesă și în cel mai bun caz este pusă în scenă. Normal că atunci când este pusă în scenă ea nu reflectă cea mai bună gândire a dramaturgului, fiindcă o piesă trebuie adusă întâi la două-trei versiuni, trebuie să faci ateliere, trebuie să faci citiri publice. Vedeți, sunt trasee care nu sunt respectate și din cauza aceasta nu poți spune «acesta este un autor» sau altceva care este important, niciun autor român nu este pus pe scenele mari, pentru că directorii de teatre gândesc că publicului nu-i plac spectacolele scrise de români, cum nu-i plac nici filmele românești.  Mie mi se pare că asta este o greșeală, pentru că orice fac eu este spectacol de autor; eu regândesc piesa, rescriu, readaptez și așa mai departe, cu încă doi – trei regizori-autori. Dar căutarea în sine a talentului de a scrie este o profesie. Teatrul trebuie să aibă un departament special care caută, găsește și dezvoltă capacitățile dramaturgice ale tuturor. În școli scrisul pentru teatru nu este dezvoltat! La Școala Engleză unde am mers în Israel, noi făceam compoziție, scriam poezie, scriam nuvele, scriam scene de teatru în dialog. Bine, rău era o necesitate a integrării copilului într-o cultură generală. Nu se mai face asta și atunci devine foarte dificil să spui cine ar putea avea sau cine n-ar putea avea talent. Ce este interesant e că, astăzi, autorii contemporani de teatru care au un impact în țări ca Islanda sau în Scandinavia, Olanda, Canada, America, America de Sud sunt actori. Actori care au ajuns la concluzia că textele moderne nu îi reprezintă, nu le reprezintă generația și au început ei să scrie. Scrisul, pentru mine, este parte din meseria de actor. Acum câteva zile am început repetițiile unui spectacol, se numește «Experimentul P», în care am luat actorii și i-am rugat să scrie un jurnal, la Pitești… Fiecare scrie în fiecare zi, după repetițiile de seară; unii au scris pagini și pagini. Eu nu vreau să le citesc, deși ei spun «Citește, citește», dar este o necesitate a unui actor, care trăiește prin exprimarea fizică, orală, a gândirii și a emotivității, pentru că textul devine coerent, devine analitic, iar el (n.red – actorul) devine conștient de acest proces. Actorul nu este numai un om care execută, este, de asemenea, un creator. Așa că, actorii când sunt împinși să scrie, cine știe ce talente dramaturgice s-ar găsi între ei.

Steliana Bajdechi: În anii ’90 l-am cunoscut aici, la Constanța, pe Shaul Carmel, un scriitor plecat din Bucovina, autor, poet, dar și autor al unor comentarii extraordinare. Într-una dintre cărțile sale „Pacea și-a ucis soldatul” era vorba despre asasinarea lui Ytzhak Rabin. A scris atunci că nu poate să scrie poezie în limba ebraică pentru că trebuie să cunoști la infinit o limbă, iar limba pe care el o cunoaște la infinit este limba română. Pe dumneavoastră, la conferință, v-am auzit vorbind despre România, despre țara dumneavoastră, despre România, cu insistență. Care este motorul? Există această iubire a celor plecați în Israel pentru România? De ce?

Alexander Hausvater: Cei mai buni români pe care i-am cunoscut sunt și trăiesc în Israel de vreo două – trei generații. Cei mai cultivați români – în casele lor găsești totalitatea literaturii române, de la poezie, la romane și la teatru. Fără nicio discuție că ei venind din România, ca mama mea, ca tatăl meu, venind în Israel au continuat o existență românească, măcar pe plan cultural, învățând o limbă ebraică simplistă care le permitea să trăiască viața de toate zilele, dar nu viața culturală, viața mai profundă. Așa că oricine emigrează din România după vârsta de 25 de ani, nu poate realmente să se încadreze într-o cultură care este moștenită și care apoi evoluează. În Israel sunt niște fenomene, îÎn istorie sunt niște fenomene literare extraordinare. Una dintre marile poete, Lea Goldenberg, venită din Germania, fugind din Germania nazistă cam prin anul 1938, era într-o dilemă morală totală. Nu putea să scrie în limba ebraică, iar ea și cei ca ea erau total detestați că scriu în limba lui Hitler. Dar limba lui Hitler era și limba lui Goethe, era și limba lui Heinne și era singura limbă în care acei oameni, acei poeți puteau să se exprime. Este o dilemă teribilă, o dilemă morală. Anumiți poeți evrei germani au decis să nu mai scrie vreodată decât să scrie în germană. Alți doi au continuat continuat să scrie în germană, au fost boicotați de comunitate o viață întreagă și redescoperiți abia prin anii ’70, când s-a reeditat opera lor, s-a retradus opera lor și, încet, încet, ca și acceptarea muzicii lui Wagner, care a luat mult, mult timp, a fost un proces foarte dureros. Adică n-am să uit lacrimile când s-a cântat Wagner – eram student atunci – lacrimile de durere în ochii acelei doamne, lacrimi de durere profundă –  venită dintr-un lagăr de concentrare, cred că de la Dachau -, care plângea pentru Holocaustul teribil care s-a întâmplat, produs de această nație germană,  în același timp i se citea în ochi admirația pe care o avea față de această muzică unică și superbă produsă de aceeași nație. Așa că este foarte complexă întrebarea în sine «Cum și ce». Când eu eram copil în Israel, limba română era prezentă tot timpul pe străzile orașului unde trăiam, Batya; peste tot erau jurnale (n.red – gazete), erau stații de radio, chiar la televizor erau știri de trei – patru ori în românește. Era o necesitate a imigrantului să nu uite sau să nu-și piardă rădăcinile, pentru că el a trăit și s-a dezvoltat într-o țară anume. Cred că sursa nostalgiei despre care până acum puțin timp credeam că vine din mirosul pomului de tei sau din anumite culori… sursa nostalgiei este undeva între țară și acele persoane unice ne-au dat viață: părinții și care nu puteau să existe în altă țară decât în acea țară. Părinții mei, de exemplu, tatăl meu s-a îmbolnăvit de cum am ajuns în Israel, așa că tatăl din România nu mai era tatăl din Israel. Tatăl din România era cel mai elegant, cel mai frumos, cel mai energic, generos, cultivat om imaginabil, la fel și în cazul mamei, elegantă, mândră, conservatoare în îmbrăcăminte și în același timp extravagantă  și excentrică,  aceea era o luptă pentru supraviețuire care a lăsat cicatrici clare pe fața ei, pe corpul ei și așa mai departe…

Steliana Bajechi: Vă mulțumesc.

foto © Marius G. Mihalache Michel; Oana Radu Turcu
editor web: Cristina Sîmbeteanu