FOTO/ Salvamari în secolele trecute: Locuri de scăldat îngrădite și înotători legați cu sfoara
Publicat de , 12 iulie 2017, 11:54
Până la apariția primilor salvamari pe plajele constănțene, înotătorii de la sfârșitul secolului XIX erau legați cu câte o sfoară de siguranță, iar locul de scăldat era îngrădit. Măsurile par acum cel puțin bizare, însă cei care concesionau pe atunci locurile de scăldat aveau o grijă deosebită pentru siguranța oamenilor, realitate evidențiată în documentele Arhivei Naționale, Filiala Constanța. În iunie 1910, la ședința consiliului local, consilierul ajutor de primar Virgil Andronescu a pus în discuție, pentru prima oară, necesitatea înfințării serviciului de salvare la mare.
Siguranța turiștilor a fost dintotdeauna o prioritate pentru autoritățile locale din Constanța, chiar dacă vorbim despre verile de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Băile de mare erau amenajate în fața Comandamentului Flotei de astăzi, dar și în Poarta III și Poarta IV a Portului Constanța. Cum încă nu exista ideea de salvamar, îngrădirea locului pentru scăldat, dar și legarea cu sfoară a turiștilor dornici de o baie, erau soluții eficiente antiînec. Toate aceste informații au fost culese de istoricul Constantin Cheramidoglu de la Arhivele Naționale, filiala Constanța: Măsurile se luau de la caz la caz. Era o plajă în spatele hotelului Carol, actualul Comandament al Flotei unde erau niște separeuri, garduri care avansau în mare din lemn și pentru că marea era destul de agitată și de adâncă și fundul mai pietros, se apela la un sistem mai ingenios, înotătorii erau legați efectiv cu o frânghie pentru a fi supravegheați.
Primii constănțeni care au suplinit serviciile de salvare pe mare au fost barcagii angajați de primărie. Iată ce scria, în anul 1899, Ioan Gheorghiu, într-o cerere de colaborare pe perioada verii. „Informându-mă că la acest onor primăriei se cere un barcagiu pentru sezonul băilor de la viile acestui oraș, fiind locul vacant și cum eu dispun pentru asemenea întreprindere și de o barcă a mea, dovedesc că sunt singurul barcagiu român în orașul Constanța”. Abia în iunie 1910, la o ședința a consiliului local, se discută despre înființarea oficială a unui serviciu de salvare pe mare. Barcagiii erau obligați prin contract să nu părăsească plaja și să fie la dispoziția turiștilor din zori și până în noapte în contul unei sume minime de 700 de lei. În 1933, sub Inaltul Patronaj al Regelui Carol al II-lea se înființează Societatea de Salvare a naufragiaților din apele teritoriale românești.
Constantin Cheramidoglu spune că de la acea dată Primăria încheie contracte cu această societate, care urmărea să strângă și fonduri pentru activitatea pe care o desfășura și care nu se rezuma doar la salvarea înotătorilor, ci și a navelor și marinarilor în pericol.
Într-un document din 1935, redactat de angajații serviciului balneo-climatic din cadrul Ministerului Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale se arată grija oficialilor pentru siguranță pe mare: „Având în vedere nenorocirile ce se întâmplă prin înecurile repetate în Mare în timpul sezonului balnear, avem onoare a vă ruga să binevoiți a lua măsurile necesare de urgență pentru organizarea unui serviciu pe mare și o bună supraveghere a înotătorilor în mare. În replică, primarul Horia Grigorescu le răspundea concis: „În stațiunea de băi Constanța și Mamaia, există posturi de ajutor”.
Timpurile s-au schimbat, moravurile s-au modificat, dar salvamarii veghează și astăzi la siguranța turiștilor de pe litoralul românesc, cu aceeași însuflețire ca și la începuturi.
Un reportaj de Silvia Pascale