Scafandrii români, printre cei mai buni din lume – 1984: 501 metri scufundare în saturație
Publicat de Daniel Țăndăreanu, 9 decembrie 2015, 13:48
Puțini constănțeni, cu atât mai mult, puțini români, știu că școala de scafandri românească a stabilit un record: 501 metri scufundare în saturație. Se întâmpla în ce an, domnule Valentin Nicola?
Valentin Nicola: În 1984.
Reporter: S-a vorbit? S-a spus despre acest record al dumneavoastră?
V.N.: S-a mediatizat doar în cadrul unității pentru că, pe vremea aceea, era o procedură legată de faptul că unitățile militare trebuiau să nu mediatizeze, să nu se facă tam tam, pentru că așa era politica de apărare a țării.
Reporter: Alături de noi se află încă un membru dintre cei patru care au fost atunci la stabilirea acestui record. Este vorba de domnul Daniel Munteanu. Domnule Munteanu, cât timp ați stat?
Daniel Munteanu: Această scufundare în saturație a durat 14 zile. Ea a început pe 25 septembrie 1984, în jurul orei 10.00, și s-a terminat pe data de 9 octombrie, la ora 9.00, când am ieșit la suprafață. Din aceste 14 zile, 5 zile au fost compresia și lucrul la adâncime, iar 9 zile a fost reîntoarcerea la suprafață, adică decompresia.
Reporter: Cum se face această decompresie?
D.M.: Decompresia se face asistată de la suprafață pentru că eu ar trebui să amintesc aici faptul că noi am fost cei patru scafandri care am fost în interiorul chesonului, care am executat executat lucrările la adâncimile respective de lucru, dar în spate am avut o echipă foarte mare, condusă de domnul Petru Aron, tehnicieni, dar și o echipă de medici și asistenți medicali care ne urmăreau parametrii medicali din afara chesonului în permanență. Ceea ce noi am făcut atunci, nu puteam face singuri, ci am fost îndrumați, asistați de această echipă de tehnicieni profesioniști care, o parte dintre ei mai lucrează și astăzi în Centrul de Scafandri. Alții au ieșit la pensie, lucrează în particular sau colaboratori cu Centrul, sau cu alte firme care execută lucrări sub apă.
Reporter: Da, și domnul Valentin Nicola are o firmă tot de scafandri. Domnul Munteanu nu mi-a explicat cum se face decompresia.
V.N.: Decompresia se face treptat. De fapt, este o decompresie continuă, cu scăderea treptată și continuă a presiunii în barocameră pentru ca să se poată elibera gazele din sângele scafandrului, care au fost dizolvate cu ocazia compresiei la adâncimea enormă la care s-a presurizat organismul uman. Datorită presiunii foarte mari, bulele de gaz, heliu și oxigen se dizolvă în sânge și din acest motiv decompresia a durat 9 zile. S-a făcut continuu, scăzându-se puțin câte puțin, după niște tabele care au fost respectate foarte riguros, dovadă că nu s-a produs niciun fel de accident de scufundare, nu a fost nevoie să se facă tratamentul scafandrilor, datorită echipei de la suyprafață care era foarte bine pregătită. Erau și două echipe de medici, una de la București și una de la Craiova, care au fost acolo cu noi. S-au luat probe de sânge, în timpul scufundării la 500 de metri, care s-au analizat, s-au făcut teste medicale de stimuli pentru a vedea timpul de latență al scafandrului la niște stimuliu luminoși. S-a făcut un test de tremometrie: se punea un senzor pe degetul scafandrului. Scafandrul trebuia să țină mână întinsă. Afară se înregistra de 10 ori mai mult graficul dacă îi tremura mâna scafandrului pe o zecime de milimetru. În felul acesta s-au adunat niște date foarte bune pentru medicină, foarte folositoare.
Reporter: Ați spus că vi s-a luat sânge la 500 de metri. Cine?
V.N.: Eu am fost cel care am recoltat probe de sânge de la mine și de la ceilalți scafandri. Eu am făcut un curs de medicină la nivel de Armată, când am fost militar, și-am făcut un curs de instructor sanitar. Acolo am fost abilitat să pot face injecții, să pot lua sânge.
Reporter: Și cum a ajuns sângele la suprafață?
V.N.: În momentul în care s-a luat sângele, acesta s-a băgat într-un recipient care a fost introdus în sasul în care noi primeam mâncare și medicamente, s-a închis peretele sasului, s-a depresurizat de la suprafață. Aerul din interiorul barocamerei a intrat în SAS-ul medical. Dacă noi am închis peretele sasului din partea noastră, ceilalți au putut să-l deschisă și atunci s-a golit și a ajuns la presiunea zero la echipa de medici. Așa ni s-a dat și mâncare și tot așa predam.
Reporter: Mă întorc la domnul Munteanu. Ați spus că ați lucrat! Ce lucrări ați efectuat?
D.M.: Din timp a fost pregătit un cadru metalic din țeavă ca un paralelipiped. A trebuit să refacem din bucăți acest paralelipiped, să prindem șuruburile și să-l pregătim pentru vizualizare, fiind un test de lucru la viitoarele lucrări care se gândeau că se vor face în momentul în care se va monta o conductă submarină de la platformele de de foraj către uscat.
Reporter: La anul 1984, dintre țările europene, mai erau militari sau scafandri care reușiseră acest lucru?
D.M.: Sigur că da. În primul rând francezii, care au făcut scufundări în saturație cu scafandrii. În 1974 experimentul Sahider, scudfundare în saturaație, la 610 m, în 1981, Atlantis 2, la 686 m. Am fost noi în 1984, la 500 m. În 1989, o altă scufundare la 300 de m în saturație.
Se preconiza de lucru la mare adâncime. Era nevoie ca scafandrul să fie pregătit să intervină în cazul unui cap de sondă imers pe fundul mării. Noi am fost la nivelul de viață de 447 m. De la acest nivel se ia scafandrul cu turela de scufundare, se duce la punctul de lucru și se face ca o scufundare normală.
Nu se pierde mult timp în decompresie pentru a trimite o altă echipă.
Reporter: Domnule Nicola, în viața reală, până la ce adâncime ați făcut scufundări în Marea Neagră sau în altă mare?
V.N.: Împreună cu domnul Munteanu, am făcut scufundări de antrenament de pe nava Grigore Antipa și de pe nava Racoviță la 115 m. Au intrat 4 echipe formate din câte 3 persoane.
Reporter: Ați participat la vreo lucrare pe Marea Neagră?
D.M.: Da, la prima instalare a primul jacket la platforma Gloria. În timpul transportului de la Mangalia până în zonă. Aici ne-a prins furtuna. Acest jacket avea 6 flotoare atașate ca să poată fi remorcat. S-a pierdut unul dintre flotoare pe mare. După ce timpul s-a făcut frumos, s-a reușit prinderea în macaraua turlei de la Mangalia.
Au fost lucrări mari pentru care noi eram pregătiți. Adâncimea de lucru era 56-59 de metri. Se lucra scafandru autonom cu un amestec respierator pregătit de inginerul Petru Aron.
Reporter: De ce ce credeți că la acea vreme nu s-a făcut vâlvă pentru acest record?
Am avut ocazia să mă întâlnesc cu Prunariu pe nava Antipa. În perioada aceea noi eram într-o unitate militară. Regulile erau foarte stricte. Pe timpul respectiv se ținea foarte mult cont de păstrarea secretelor. Am fost împiedicați să vorbim prea mult.
Toată lumea știe de Prunariu, de noi nu știu oamenii.
Reporter: Înainte de acest interviu îmi spuneați cât de mare era presiunea pe corpul uman.
V.N.: Presiunea în barocameră care se exercita asupra corpurilor scafandrilor era de 50 de kg pe cm pătrat. La acea adâncime se respiera un amestec de gaz din heliu oxigen care difuza foarte rapid în sânge, mușchi, oase.
Reporter: Spuneți-le tinerilor de ce s-ar face scafandri de mare adâncime
V.N.: Trebuie să ai o atracție pentru sport. Asta te face, ca om, să-ți depășești limitele.
D.M.: Sunt două lucruri distincte. Este una să faci scufundări de plăcere și alta este să faci o meserie unde trebuie să faci ceva. Trebuie să fie sănătos tun, sănătos mintal, să aibă plăcerea de a face acest lucru.
Reporter: Cum au primit soțiile dumneavoastră acest lucru?
V.N.: Soțiile noastre ne-au vizitat în centrul hiperbar. Pe 5 octombrie m-am trezit cu soția mea care mi-a spus la mulți ani. Împreună cu echipa tehnică mi-au introdus în barocameră un tort, o sticlă de șampăanie care era suc, cafea și așa am sărbătorit în barocameră.
Reporter: Nu v-a certat că ați încercat un asemenea experiment?
V.N.: Nu! Știa că oricum nu o să renunț la ceea ce îmi planific.
D.M.: La timpul respectiv soția a venit cu copii. I-am văzut prin hublou. Soția, chiar dacă i-a fost teamă, n-a arătat că i-a fost teamă. Fetița mă întreba: Când vii acasă, tata? Amestecul respirator pe care noi l-am folosit era de 2% era oxigen și 98% heliu.
Reporter: Aveți vreun urmaș unul dintre dumneavoastră?
V.N.: Eu o am pe fata mea care face scufundări din plăcere. Meseria asta este una care implică niște calități fizice de excepție. Trebuie și o voință foarte puternică și sânge rece. Au fost cel puțin 9-10 situații în care am zis până aici mi-a fost. Mi s-a întâmplat cu Daniel Munteanu. Când am intrat într-o epavă să facem o filmare cu cameră de filmat. Pe traseul de scufundare, au căzut o grămadă de bidoane. Aveam două soluții: să mergem înainte unde drumul era liber, dar nu știam dacă mai e altă ieșire sau să dăm bidoanele la o parte și să ne întoarcem înapoi. Ne-am calmat, ne-am liniștit!
Era epava Maria Bacovița. Trebuia să găsim posibilitatea de a scoate fonta de acolo. Ne-am impus să fim calmi, să respirăm mai puțin aer ca să nu-l terminăm.
Reporter: O amintire deosebită, domnule Munteanu?
D.M.: La acea întâlnire de 20 de ani a fost organizată o scufundare. S-a ocupat foarte mult răposatul Gheorghe Oancea. S-a făcut undeva la Mamaia. Toți 4, sub apă, am băut din șampanie. Am încercat să mâncăm și tortul, dar acesta a plecat spre suprafață.
Fiecare scufundare nu este la fel una cu alta și își oferă surprize plăcute tot timpul, în special când ai ce să vezi sub apă.
––––––––––––––––––––––––––
cristinailiuta@radioconstanta.ro