AUDIO | Alegerile prezidențiale din 2025. Cetățenii decid viitorul României

Politologul Andrei Țăranu: România se îndreaptă mai degrabă spre un regim autoritar decât spre unul democratic și asistăm nu la dezvoltarea democrației, ci la involuția acesteia.

Publicat de Doina Sirbu, 3 aprilie 2025, 18:23 / actualizat: 4 aprilie 2025, 0:41

De vineri, 4 aprilie, începe campania electorală pentru alegerile prezidențiale. Urmează o nouă lună de oferte electorale ale candidaților și, la final, un nou examen sau exercițiu democratic pe care noi, cetățenii alegători și, per ansamblu, întreaga societate, va trebui să-l trecem.

Mai mult ca în alte zile, este util să găsim răspunsul unor întrebări de actualitate: Ce înseamnă cetățeanul român în această febră a alegerilor? Cât de bine stăm la capitolul democrație? Se poate spune că am evoluat și avem experiența a 35 de ani… sau nu?

Într-un interviu pentru RC, prof. univ. dr. Andrei Țăranu, prodecan la Facultatea de Științe Politice din cadrul SNSPA, vorbește despre cartelizarea politicii, care a diminuat diferențele dintre partide, dar și despre inovația politică dorită de cetățeni și eludată de toate partidele politice, spre marea nemulțumire a oamenilor.

„Cei care propun astăzi schimbarea vor una atât de radicală încât să ne scoată de pe traseul euroatlantic și să ne arunce direct în gulagul moscovit”, susține politologul care conchide: „România se îndreaptă mai degrabă spre un regim autoritar decât spre unul democratic și asistăm nu la dezvoltarea democrației, ci la involuția acesteia”.

Politologul Andrei Țăranu, în dialog cu Laurențiu Despina.

Domnule profesor, începe o nouă campanie electorală pentru alegerile prezidențiale. Ne aflăm într-un context oarecum inedit, fiind în situația reluării alegerilor prezidențiale. La ce să ne așteptăm acum? Evident, nu în ideea de a ne dori alte evenimente, ci pur și simplu care ar putea fi coordonatele acestei campanii?

În primul rând, campania din 2025 este urmarea alegerilor din 2024 și, respectiv, a campaniei din 2024. Avem o campanie inedită, dar ea este oarecum într-un context european și nord-american. Ne aflăm, dacă vreți, foarte interesant, într-o convergență, nu ne-am fi așteptat, desigur, acum 35 de ani practic să ajungem exact în același nivel în care se află cei de Statele Unite, din Franța, din Ungaria și așa mai departe, având cam aceleași preocupări, cam aceleaşi temeri, cam aceleași tensiuni ca în marea majoritate a ceea ce se numește astăzi Occidentul Global.

Mergem mai departe cu dialogul nostru și v-aș întreba: credeți că se poate vorbi de o schimbare de paradigmă în ceea ce ne-am obișnuit să numim eșichierul politic? Cum se fac în ziua de astăzi aproximările de doctrine sau, mai precis, cum se poziționează partidele și politicienii în numele doctrinelor, dar astfel încât să le fie bine?

În România, în realitate, ideologii politice n-au existat după 1990. Clivajul care generează ideologii politice, în cazul României, a fost inițial bazat pe clivajul comunism-anticomunism, apoi pe un clivaj, haideți să-i spunem… PSD, anti-PSD, pentru ca în final să se transforme în discursul corupție-anticorupție. Evident că totdeauna PSD-ul a fost pus de partea „greșită” a istoriei. Deși, fără îndoială, el rămâne partidul cel mai prizat, din România. Și atunci putem spune că, de fapt, în România avem un partid sistem și o mulțime de partide antisistem. Încet, încet, prin diverse modalități, unele partide, cum e Partidul Național Liberal, cum e UDMR-ul, ceea ce numim noi, în genere, partide mainstream, s-au alăturat PSD-ului, tocmai pentru că au înțeles că nu pot guverna  decât într-o situație în care acest partid predominant va fi alături de ele.

Ori această situație extrem de complicată conduce evident la întărirea polului care se declară antisistem, deși acesta nu are absolut niciun fel de doctrină. Are niște împrumuturi semantice din Europa Occidentală, pe care le leagă cu niște situații specific românești și în sfârșit niște probleme care sunt mai degrabă inventate. Plus, și aici este foarte important, marea majoritate a partidelor au o puternică influență religioasă.

Domnule profesor, ce mai înseamnă cetățeanul în toată această febră a alegerilor?

Înseamnă foarte mult. De fapt, acum cetățeanul își va manifesta voința și își va manifesta capacitatea de a influența în mod decisiv politica românească. Într-un sens european sau într-un sens estic. Cetățenii, în acest moment, sigur că se află într-o confuzie pe care toate partidele într-un fel încearcă să o genereze. Dar alegerea cetățeanului român în acest moment ar fi să decidă care este cel mai bun drum pentru România. Să păstreze traiectoria euroatlantică, cât am mai rămas din ea, evident, sau să se ducă cu arme și bagaje în fostul areal sovietic și să își piardă libertatea și, în bună măsură, bunăstarea, în numele unei forme de securitate, să-i spunem, economico-politice.

Ați adus în discuție mai devreme un fenomen de cartelizare a partidelor. Putem vorbi de accidente politice sau de situații conjuncturale, deși ele se osifică în mentalul vieții politice, le mai putem considera ca fiind niște anomalii?

Teoria cartelizării politicii a început practic în 2008, când am avut primul guvern PDL-PSD. Și cartelizarea a continuat prin USL, prin scurtele și lungile momente în care partidele adverse au fost împreună la guvernare. Ori, într-adevăr, de asta și cetățenii sunt atât de nemulțumiți. Sigur, e o nemulțumire mai degrabă metafizică, am putea spune, pentru că, în egală măsură, cartelizarea politică a însemnat și o formă de stabilitate economică, care s-a tradus în creșterea bunăstării. E adevărat că o bunăstare care nu este totdeauna echitabilă, dar, per ansamblu, România a făcut niște pași incredibili în sensul dezvoltării. Această cartelizare a făcut ca, începând din 2012 cel puțin, partidele mainstream să renunțe la dialectica politică, să renunțe la competiția politică și să o transforme într-o ipocrizie. Adică, pe principiul vin ai noștri, pleacă ai noștri, noi rămânem tot ca proștii. Pentru că diferența între guvernul USL și guvernul de mai târziu PNL, USL sau, mai târziu, PSD-PNL nu a fost foarte mare.

Inovația politică cerută de marea majoritate a cetățenilor a fost eludată de toate partidele politice. În aceste condiții e clar că a început să existe o tensiune între oligarhia politică și cetățeni. Cetățenii vor o schimbare. Din nefericire, cei care propun astăzi schimbarea vor o schimbare radicală, atât de radicală încât să ne scoată de pe traseul euroatlantic și să ne ducă direct în gulagul moscovit. Nimeni nu neagă supărarea cetățeanului, dar traseul acestei nemulțumiri nu înseamnă să faci rău tuturor cetățenilor români, doar pentru că dorești tu să te răzbunzi într-o cauză, din punctul meu de vedere, totuși minoră.

Revenim la alegerile care ne așteaptă. Putem să considerăm aceste alegeri ca o evoluție a procesului democratic care ar putea fi dată, să spunem, de prestanța clasei politice sau încă ne căutăm și nu avem ținuta unei societăți autentic democratice?

Din nefericire, asistăm mai degrabă la o involuție. Aș face o paranteză. Generația mea, de 35 de ani, este generația care a făcut Revoluția. În timp ce cei mai mulți tineri de astăzi doar s-au bucurat, se bucură de ceea ce s-a întâmplat. Însă generația noastră, mă rog, era inevitabil ca ea să nu aibă un nivel de cultură politică solidificat, dar ceea ce observăm este că generația actuală are un deficit de cultură democratică mult mai mare decât chiar generații care, repet, au făcut Revoluția.

Așa cum arată foarte multe din studiile internaționale comparative, democrația în România a scăzut dramatic pentru că indicatorul legat de cultură politică nu s-a dezvoltat. Noi avem undeva la 3,75 – 3,95% pe o scară de la 1 la 10%. În timp ce țări care nu sunt atât de democratice din alte puncte de vedere, cum e libertatea de exprimare, au o cultură politică mult mai solidă. Și atunci vedem că The Economist Democracy Index ne-a aruncat cu 13 puncte  înapoi, în anul 2024, și asta nu din cauza neapărat a anulării alegerilor, pentru că studiile erau făcute în comparație cu 2022, ci pentru că, într-adevăr, în timp ce la alte țări s-a dezvoltat spiritul civic, în România  acest lucru a rămas extrem de precar. Mai degrabă spiritul religios a crescut. În paralel, un alt studiu care a apărut foarte de curând, care se numește Vector Democracy, arată din nou că România se îndreaptă mai degrabă spre un regim autoritar decât spre un regim democratic.

Deci, una peste alta, din nefericire, nu asistăm la un moment de creștere sau dezvoltare a democrației, ci la involuția acesteia. Un singur lucru ne poate satisface: nu suntem singuri în acest proces de eroziune a democrațiilor – din Washington până în București, trecând prin Slovacia până din Italia, avem cam același proces.

Redactor: Laurențiu Despina