Interviu – Scriitorul Radu Paraschivescu: Am ceea ce se cheamă ochiul și urechea străzii. Și cred că știu și de ce. Pentru că eu duc o viață neetanșeizată!
Publicat de Daniel Țăndăreanu, 24 iunie 2023, 12:48
– Bună ziua, dle Radu Paraschivescu. A devenit o tradiție ca volumele dumneavoastră să fie lansate la Constanța. Vă rugăm să ne povestiți despre noua dumneavoastră carte – Garoafe la bordel.
– Garoafe la bordel înseamnă 11 povestiri, dintre care câteva sunt amintiri mai vechi, din urmă cu 16 ani, să spunem. E un volum compus din câteva reluări, din câteva texte noi, din câteva texte modificate. Și ideea din spatele acestui volum este să reușesc să extrag ce e mai suculent din tot ce am scris și eu ca proză scurtă. Eu am câteva volume de proză scurtă, iar criteriul n-a fost hai să aleg pe cele mai bune, a fost hai să aleg pe cele mai hazlii. De ce? Pentru că e nevoie de un vaccin comic! Asta pentru că tocmai am trecut prin pandemie. În numele unei țări care stă cam mult bosumflată și care a uitat să râdă, a uitat să se amuze, sau, la fel de grav, se amuză când nu e cazul și practică glumițele și jocurile de glezne în situații care impun gravitat. Și invers, în situații care impun jovialitate, se comportă grav. Ori, aici avem 11 bucăți de proză scurtă din medii diverse, din lumea televiziunii, din lumea sportului, mai precis a galeriilor de fotbal, din lumea scării de bloc, din tot felul de paliere ale vieții noastre, fără notorietăți, fără notabilități, fără personaje enorme, cu anvergură și cu un contur public bine profilat. Sunt oameni ca dvs. și ca mine, cu pățaniile lor, cu viața lor în București, cu felul în care un eveniment politic poate pune o amprentă asupra unui oraș. E cazul vizitei fostului președinte american George Bush Junior la București, cu niște ani, hăt, decenii deja în urmă. Dar, în general, asta a fost ideea care m-a călăuzit să aleg din toată piscina aceea de proză scurtă ce mi se pare mai bun în registrul comic, mai savuros, în ideea că registrul comic este un registru care mă prinde atunci când nu scriu roman. Când scriu roman, devin serios, nu știu prin ce mecanism! Dar la proza scurtă, mai ales cu inspirații din România, mi se pare că ăsta e un criteriu!
– Domnule Radu Paraschivescu, dintotdeauna ați văzut mult și ați simțit monstruos?
– Ei, nu știu, mi s-a făcut complimentul ăsta cu ecouri din Caragiale. Mi l-au făcut doi amici, dintre care unul, critic literar. Am ceea ce se cheamă ochiul și urechea străzii. Și cred că știu și de ce! Pentru că eu duc o viață neetanșeizată. N-am mașină, merg cu transportul în comun, merg mult pe jos, pe trotuarele orașului, indiferent că orașul e Cluj, Iași, nu știu, Orleans, habar n-am, Roma sau București și îmi place să surprind tot felul de lucruri. Am și o memorie bună, atât o memorie vizuală, cât mai ales o memorie a faptului petrecut, ceea ce pe mulți îi siderează și îi face să mă bănuiască de paranoia. Se spune că asta este una dintre primele manifestări ale paranoicului. Nu uită! Și cred că lucrurile astea puse cap la cap și faptul că eu sunt un om care nu se dă în lături de la discuții pe stradă, în metrou, oriunde m-au făcut să văd enorm și se simt monstruos, cum spuneți dvs, cum a spus Caragiale. Îmi și place, e adevărat. Îmi place și să observ și să consemnez lucruri și pe urmă să le transpun în ceva care este, cred, literatură. Îmi place și să intru în relație și în raporturi cu oameni pe care nu-i cunosc și care mă abordează pe stradă. Nu sunt genul firoscos, nu sunt genul crispat, scorțos, Doamne păzește! Nu răspund când mă claxonează cineva pentru că n-am vocație de centuristă și aștept să mi se spună -Bună ziua! Altfel, nu, la stimuli de genul ăsta, auditivi, nu reacționez! Dar da, cred că de aici vine povestea asta a simțurilor dilatate. Ele nu sunt neapărat dilatate, sunt calibrate atent în așa fel încât să prindă amănuntul, să prindă faptul hazliu, să prindă elementul de culoare locală, să prindă stridența, indiferent că e vorba de o stridență de comportament, de limbaj sau de altă natură.
– Când v-ați descoperit bucuria și plăcerea enormă de a scrie? Încă de când erați micuț în acea casă a părinților, cu pereții acoperiți de cărți?
– Pereții aceia acoperiți de cărți nu m-au ajutat să încep să scriu sau să mă cred vreodată scriitor. Am comis, că ăsta-i verbul, câteva încercări literare jalnice, printre care țin minte, în clasa a II-a sau a III-a, o poezie de 8 martie, poezie pe care a trebuit mai degrabă, la sugestia, la impunerea- învățătoarei s-o scriu mamei. După niște ani, când eu am dezvoltat un soi de organ critic, mama mi-a arătat textul ăla și m-am luat cu mâinile de cap. Era ceva de o siropoșenie rară!
– Îl mai țineți minte?
– Nu, nu, din fericire, nu sunt atât de paranoic! Și-am mai făcut o încercare de așa-zisă literatură, scriind un jurnal de armată, ceea ce, în principiu, n-ar fi fost ceva rău, numai că jurnalul se scrie în simultaneitate cu faptul petrecut pe care îl consemnezi. Ori eu am început să scriu jurnalul, dar la câțiva ani după ce terminasem armata și mi-am dat seama după aceea că a fost, pe de o parte un antrenament literar, pe de altă parte o exorcizare a răului cazon de atunci, de la sfârșitul anilor 70, un soi de a mă răzbuna, fără ca pe armată s-o intereseze cumva răzbunarea mea. Scrisul propriu-zis a început, cred că în 88, când, după ce făcusem două-trei traduceri de sertar, m-am apucat să scriu la primul meu roman. Eram profesor la Făget. Am luat niște hârtie de scris de la secretariat și în timp ce eram profesor supraveghetor la reuniunea de la ora 7 seara a elevilor, într-o joi, țin minte, mi-a venit o idee și am început să scriu și am scris acea poveste. Acel prim roman, jumătate pe vremea lui Ceaușescu, jumătate după! Diferențe nu sunt. El ar fi putut apărea oricum și înainte, pentru că nu avea nimic amendabil sau cenzurabil sau suspect ideologic. Cu toate acestea însă, a fost o carte foarte proastă, despre care eu am mai vorbit și ea rămâne și astăzi cel mai prost lucru pe care l-am scris și mă felicit că au trecut de atunci peste 23 de ani, iar ea nu se mai găsește, din fericire, tirajul a fost mic! Iarăși, din fericire, eu am un exemplar la mine la mine în bibliotecă și încerc să-l țin departe de ochii oricăror musafiri.
– Cred că cel mai bun critic și cel mai mare admirator al dvs. a fost mereu tatăl dvs. care vă întreba – Ce mai aveți nou pe șantier? Și întrebarea aceasta v-a făcut să luați stiloul și să nu vă opriți la acel roman de care spuneți dvs. că a fost unul prost!
– Da, e adevărat. Tata m-a vegheat așa pașnic și tandru de fiecare data! Era așa o întrebare devenită ritualică. Răducane, ce mai ai nou pe șantier și eu îi povesteam de fiecare dată spunându-i de traduceri și spunându-i la ce lucram. Povestea s-a întrerupt, firește, în 2015, când tata a plecat. Recviemul vesel a apărut la 5 ani după aceea, deci o carte în pandemie, pe care el cred că ar fi citit-o cu o tristețe foarte mare! Deși e o carte care a plăcut multora și chiar și mie mi-a plăcut, el nu se vedea pus în ipostaza publică, chiar dacă a fost mereu sufletul petrecerii. A fost un tip efervescent, cu o cultură enormă în spate. Nu cred că-i plăcea să-și asume posturi publice și de aceea cred că m-ar fi dojenit. Da, sigur dacă el ar fi trăit, eu n-aș fi scris Recviemul, pentru că Recviemul este ceva funerar. De fiecare dată era foarte grijuliu! Cred că în mintea lui se instalase gândul că eu am să-l răzbun, între ghilimele, pe el. Există la mulți părinți povestea asta cu copilul care îl răzbună pentru neîmplinirile lui profesionale. Acuma eu nu știu dacă l-am răzbunat și nu am scris ca să-l răzbun, ca să-i ofer lui această satisfacție a vindicației, dar știu că a fost mereu preocupat și îi creștea inima că uite, eu nu bat mingea, cum aș fi putut să o fac la un moment dat și nu mă ocup de cazinouri și de altceva și da, am folosit, peste decenii și pereții aceia acoperiți cu cărți și am făcut ceva cu ei!
– Ați spus, la un moment dat, despre dumneavoastră că vă îndrăgostiți repede și vă trece greu. Dar de ciocolata de casă nici până astăzi nu v-ați lecuit de dragostea de la început…
– Nu mi-a trecut. Doctorul a fost cel care a pus stavilă între mine și iubirea asta despletită pentru ciocolată de casă și, în general, pentru dulciuri. Da, știți că și prezentările astea pe care eu mi le fac și care sunt autoironice și care sunt confesive până la urmă, la un moment dat, se trezesc tamponate de realitate. Realitatea vine și-ți arată că te poți îndrăgosti repede și poate să-ți treacă la fel de repede. Sau, că te îndrăgostești atât de rău și atât de, cum să zic, colorat și polifonic, și voluptuos, și carnal, și mintal, încât simți nevoia să nu mai cunoști pe urmă pe altcineva până închizi ochi.
Și asta e o poveste, pe de o parte riscantă, pe de altă parte splendidă!
Interviu realizat de Silvia Pascale / redactor online – Daniel Țăndăreanu / foto – Biblioteca Județeană „Ioan N. Roman”
