INTERVIU | Alex Penescu, pianistul din Colectiv: „Am reuşit să povestesc trăirile şi gândurile mele prin muzică. O mare parte din piesa «Suflet colectiv» era în capul meu când m-am trezit din comă“
Publicat de , 10 mai 2023, 20:24 / actualizat: 12 mai 2023, 13:50
De profesie avocat, Alex Penescu este unul din supravieţuitorii din Colectiv. Are 50 de operaţii pentru a-şi reface posibilitatea de a cânta la pian, pasiunea lui! Se fereşte de „melodrama” legată de tragedie, îşi doreste sa fie cunoscut pentru cine este şi ce face, dupa cum ne-a spus în interviul realizat la spectacolul-concert din care face parte: „Regina Maria-Gânduri către ţară!“. Are compoziţii proprii, una dintre cele mai emoţionante fiind piesa „Suflet colectiv”, cu trupa rock „Celelalte cuvinte“. Şi urmează altele…
Alex Penescu, cum vrei să ți se spună după evenimentul prin care ai trecut?
Sunt conștient că este greu ca eticheta „pianistul din Colectiv“ să se dezlipească de mine…Este o etapă din viața mea, nu definitorie, ci pur și simplu o etapă. Sunt mai mult decât atât.
„Suflet colectiv“ este compoziția ta, am înțeles că ai fost inspirat, cumva, în momentele de comă……într-un mod pe care nici acum, sincer să spun, nu mi-l explic total. În momentul în care m-am trezit după cele 5 săptămâni de comă, o mare parte din piesa asta era în capul meu, notă cu notă, partitură, instrumentaţie, tot. Şi nici acum nu știu să spun de unde. Pur și simplu m-am trezit cu mai bine de jumătate din piesa în cap și restul a fost doar o completare, așa, câte o cărămidă pusă deasupra. Așa a trebuit să apară ea, cumva, de undeva. Mai interesant a fost că, de la momentul ăla, au trecut aproape 5 ani, până când am putut să înregistrez.
Mie mi-a plăcut foarte mult „tatuaj pe suflet“, suferința aceasta rămâne un tatuaj…
Uite, dacă e să mă gândesc la piesa „Suflet colectiv“ șila colaborarea mea ulterioară cu „Celelalte cuvinte“, „Celelalte cuvinte“ sunt, după părerea mea, monstrul sacru al rock-ului românesc, care ar merita să umple, oricând, orice stadion, la orice oră din zi și de noapte. Și, dacă stau să mă gândesc că înainte de a colabora și înainte de a ne împrieteni, eu i-am văzut din sală, din postura de spectator, la concerte aniversare de 18 ani de carieră, 20, 24, 30… Şi la cel de 40 de ani am fost cu ei pe scenă, invitat special să cânt o piesă cu ei… Eun traseu care mă onorează foarte mult şi mă bucură, în același timp.
De-atunci mai este și altă compoziție?
De-atunci a mai fost piesa cu Angela Gheorghiu și cu Teodor Ilincăi, pe care am lansat-o de Crăciunul anului trecut. Și mai este următoarea piesă, care e în cap de niște vreme și sper să scoată și ea „nasul“ cât de curând.
Ai început cu muzica de mic, cu pianul… Clasic, rock, operă, spre ce te vei îndrepta? Sau din toate câte puțin?
Muzica a fost întotdeauna o pasiune, dar eu ca profesie sunt avocat și asta am făcut până la accidentul din Colectiv. Dar… da, muzica a fost totdeauna o pasiune foarte mare, am început cu clasic, după aceea am trecut prin tot felul de trupe rock și acum este un amestec, cumva, între cele două. Sunt două influențe din două părți care, cumva, converg, pentru că nu poți să faci orice fel de muzică fără să ai măcar o minimă şcoală de muzică clasică…
Ai spus într-un interviu, și mi-a plăcut acea analogie pe care ai făcut-o cu octavele, referitor la numărul de operații. Ai mâinile la spate, ce se întâmplă?
Încă mai este mult de reparat acolo, încă sunt niște limitări foarte mari și poate tocmai de asta modul în care cânt şi în care compun acum este raportat la posibilitățile mele actuale, ca să spun așa. Încerc să-mi schimb percepția asupra modului meu de a cânta raportat la limitările fizice pe care încă le am. Și atunci, cum am mai spus la un moment dat, mai puțină tehnică și mai mult feeling…
A trebuit să reînveți, ţi-ai amintit după starea de comă?
Da şi nu! În sensul că ceea ce avem în cap nu putea fi transpus pe pian din cauza problemelor de la mâini. A trebuit și n-a trebuit să reînvăţ, în sensul în care, dacă ai un picior în ghips şi ai ştiut să mergi pe bicicletă, nu trebuie să re-înveți, trebuie doar să redevii capabil fizic să o faci. Și a trebuit, evident, să adaptez, cumva, situația limitărilor care, după cum spuneam, încă există.
Știi că sunt și persoane care, atunci când trec printr-o traumă, pot alege să fie într-o depresie din care să nu iasă. Cum ai reușit, cum reușești? Pe
tine ce te-a tras spre viață în continuare?
tine ce te-a tras spre viață în continuare?Pur și simplu așa a fost. Întotdeauna am privit treaba asta cu o situație temporară și rezolvabilă, greu și în timp îndelungat, dar rezolvabilă sau cel puțin îmbunătățibilă! Și, la un moment dat, am avut un șoc prima oară când am conștientizat, prima oară că m-am văzut un oglindă, prima oară când mi-am văzut mâinile fară bandaje și tot așa… Dar, după niște timp am reușit, cumva, să mă gândesc că am două opțiuni – să las situația să mă doboare sau să o dobor eu pe și, cumva, am preferat a doua variantă.
Cum e declicul ăsta care te îndreaptă spre a doua opțiune?
În primul rând, au fost oamenii extraordinari care care mi-a fost alături, și familia, și prietena mea, și prietenii mei, și toată lumea. Și, la un moment dat, îmi aduc aminte și acum, cred că vreun an după, m-a văzut un chirurg de mână și mi-a spus: „Uită că o să mai poți să cânţi vreodată la pian, situația este atât de gravă încât nu se mai poate face nimic!“ Și, două clipuri mai încolo și multe spectacole mai încolo, uite unde ne găsim…
L-ai invitat pe acest medic la concert?
Nu. Între noi fie vorba, mi-a trecut prin cap, la un moment dat, dar fiecare face afirmațiile pe care le consideră el potrivite. El continuă să facă performanță în domeniul lui și eu încerc să fac cu pot face în domeniul asta.
Te-ai gândit vreodată să scrii prin ce ai trecut și povestea aceasta s-o așterni pe hârtie? Dincolo de muzică…
Uite, „Suflet colectiv“ este experiența mea legată de treaba asta, adică este modul cel mai personal, dacă vrei, în care am reușit să povestesc trăirile mele și gândurile mele și, cumva, să-mi iau la revedere de la toți prietenii mei pe care nu i-am mai văzut de atunci. M-am ținut foarte multă vreme şi continui să mă țin departe de tot ce înseamnă cancan și melodramă pe treaba asta, deși, la un moment dat, m-am gândit că, poate dacă aș fi fost singurul care a fi trecut prin treaba asta, trebuia să spun niște lucruri, dar sunt atât de mulți colegi de-ai mei de suferință, poate unii cu o suferință mai mare, alţii cu o suferință mai mică, care au vorbit și au povestit și au spus, încât, cumva, cu aspectele astea am vrut eu să defilez și de aia m-am ținut tot timpul deoparte. Până acum vreun an, doi, nu era an să se facă 30 octombrie să nu primesc: „Hai să ne vorbești, hai să ne spui, hai să ne arăți, hai să poze, hai să cicatrici, hai să ne zici de operații!“ și… Mulțumesc, dar… prefer să-mi exprim altfel. Adică îmi place să cred că am altceva de spus în lumea asta.
Cum vezi, Alex Penescu, concluziile întregului proces Colectiv?
O să vorbesc foarte pe scurt, pentru că iar este un subiect de care m-am ferit. În opinia mea, într-o societate normală, nu s-ar fi întâmplat ce s-a întâmplat, dar, dacă se întâmpla, procesul respectiv poate că dura maxim unan și… Ok, este lăudabil că au apărut niște modalități organizate de ajutor, texte de lege, decontat operații etc. Ele au apărut, la un moment dat, în condițiile în care erau necesare de la început. Din păcate, să ne ferească Dumnezeu de încă o dramă de genul ăsta, pentru că nu cred că suntem pregătiți, ca țară, ca mentalitate, ca sistem medical! Da, există și lucruri pozitive care s-au întâmplat după. Din păcate, este o picătură într-un ocean. Mă rog, e bine că sunt și alea, dar, cum zicea cineva, mai e mult până departe…
Cum recomanzi spectacolul acesta? Nu numai în seara aceasta, ci și pentru alte dăți. Cum să-l privim?
Eu am fost foarte onorat că mi s-a propus colaborarea asta, mai ales că Roxana mi s-a părut că a făcut un rol extraordinar în filmul despre care știm cu toții. Uite că e un an de când l-am lansat și se mai tot întâmplă. Ar trebui să-l privim, cumva fără să fac niciun fel de referire la prestația noastră, ci doar la mesajul pe care îl transmite – ca pe o lecție de dragoste de țară, de care avem acută nevoie și din care avem multe modele în trecut. În prezent, din păcate, mai puțintel, mai spre deloc.
Interviu realizat de Liliana Moldoveanu / Editor online: Alina Enache / Foto: Liliana Moldoveanu
