31 de ani de la Revoluţie | Interviu cu Alexandra Toader, preşedintele Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc

Publicat de , 21 decembrie 2020, 18:12

21 decembrie este considerată prima zi a Revoluţiei în Bucureşti. Este ziua în care Nicolae Ceauşescu a convocat un miting în faţa Comitetului Central al PCR, în cursul căruia urma să fie înfierată atitudinea protestatarilor de la Timişoara. Mitingul a fost întrerupt de grupuri de protestatari care au fost dispersaţi de forţele de ordine. Ulterior, participanţii la miting, cărora li s-au alăturat şi alţi bucureşteni, s-au regrupat în faţa Hotelului Intercontinental, în Piaţa Universităţii şi în apropierea Ambasadei SUA. În cursul nopţii s-a tras cu muniţie de război în demonstranţi.

Acum 9 ani, data de 21 decembrie a fost declarată „Ziua Memoriei Victimelor Comunismului în România” , la iniţiativa Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER). Despre cum s-a menţinut regimul comunist în România vreme de mai bine de patru decenii, dar şi despre victimele regimului totalitar ne-a vorbit Alexandra Toader, președinte executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, în direct, la Radio Constanţa.

Au fost zeci de ani de abuzuri, iar românii, captivi ai unei ideologii inoculate programatic chiar de de la vârsta preșcolară și școlară, parcă deveniseră capabili să accepte orice. Cum a apărut și mai ales cum s-a menținut comunismul în ţara noastră?

Aş vrea să revin la ceea ce aţi specificat la începutul intervenţiei şi anume că acum 9 ani data de 21 decembrie a fost instituită drept Ziua Memoriei Victimelor Comunismului în România. Luna decembrie, de altfel, comportă o simbolistică aparte, întrucât anul acesta se împlinesc 31 de ani de când scânteia anticomunistă s-a aprins la Timişoara, sunt 31 de ani de când românii s-au ridicat cu mult curaj pentru libertate, pentru adevăr şi au reuşit să pună capăt regimului totalitar comunist, care s-a menţinut în România timp de mai bine de patru decenii. Au fost zeci de ani ade abuzuri şi crime, ani în care populaţia a fost obligată, sub ameninţarea represiunii, să se conformeze regulilor dictate de reprezentanţii puterii comuniste. Cum a fost posibil acest fapt? La modul general, perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial a fost o epocă a instaurării comunismului în întreaga Europă de Est, deci şi în spaţiul românesc. În România, la fel ca şi în alte state din zonă, comunismul s-a impus treptat, debutând în cazul nostru cu lovitura de stat din 23 august 1944. Iar în acest sens staţionarea trupelor sovietice pe teritoriul ţării a avut un rol considerabil, fiind practic instrumentul cu ajutorul căruia ruşii, sovieticii şi-au asigurat implementarea totalitarismului de tip stalinist în România. Un alt pas esenţial în această direcţie a fost făcut la 6 martie 1945, prin numirea primului guvern pro-comunist prezidat de Petru Groza, guvern din care nu făcea parte însă niciun reprezentant al partidelor tradiţionale democratice, şi anume PNL şi PNŢ. Următorul pas pentru acapararea puterii politice de către comunişti a fost falsificarea alegerilor din noiembrie 1946, când comuniştii şi aliaţii lor au manevrat rezultatul alegerilor în favoarea lor, deşi în momentul respectiv PNL şi PNŢ erau adevăratele câştigătoare ale scrutinului. Iar această mare fraudă electorală realizată cu concursul URSS, bineînţeles, a certificat faptul c democraţia nu mai era o opţiune în România.

Iar de la fasificarea alegerilor şi până la înlăturarea tuturor adversarilor politici nu a mai fost decât un pas, care s-a finalizat la 30 decembrie 1946, când regele Mihai a fost silit să abdice. Regimul, în esenţă, s-a menţinut prin intermediul a două entităţi – partidul unic şi poliţia politică, care a eliminat orice formă de contestare a puterii instaurate. Cine se opunea regimului era trimis în închisori, în lagăre, în domiciliu forţat, mulţi pierzându-şi viaţa în încercarea lor de a prezerva valorile şi principiile democratice. Aşadar, ca să concluzionez – regimul s-a menţinut prin forţă, înainte de toate, şi printr-o propagandă susţinută, infuzată de sus în jos. „Cine nu e cu noi e împotriva noastră“ este dictonul care a marcat întreaga perioadă cuprinsă între anii 1945 – 1989.

În ce perioadă a regimului comunist au fost cele mai multe victime?

Aş spune că regimul comunist a făcut victime constant, pe întreaga sa perioadă, pentru că, din punctul meu de vedere, victimele pot fi considerate nu doar persoanele care şi-au pierdut viaţa în închisori înainte de 1965 sau în beciurile Securităţii. A căzut victimă întregul popor român care a fost privat de libertate, care a avut de suferit din cauza fricii generalizate care a fost implemantată. În mod evident, represiunea sistematică a subzistat atât în perioada Gheorghiu-Dej, cât şi după 1965, în epoca ceauşistă, diferenţa, din punctul meu de vedere, fiind aceea că a îmbrăcat forme diferite, pentru că dacă înainte de 1965 opozanţii regimului erau trimişi în închisori, mulţi dintre ei pierzându-şi viaţa din cauza condiţiilor şi a tratamentelor inumane la care au fost supuşi, ulterior, după 1965, atitudinea împotriva reprezentanţilor puterii au fost încadrate în categoria delictelor de drept comun. Se merge pe retorica potrivit căreia în România nu mai există deţinuţi politici. În schimb, opozanţii regimului aveau de suferit în aceeaşi măsură, fiind închişi, fiind internaţi în azile psihiatrice, iar familiile acestora aveau de suferit în aceeaşi măsură. Învinuirile aveau un caracter de drept comun sau se obişnuia să se declare arestaţii drept bolnavi psihic.

Totodată, putem vorbi de o omniprezenţă a Securităţii, a poliţiei politice în fiecare fază a regimului comunist, fie că vorbim despre perioada Gheorghiu-Dej sau Nicolae Ceauşescu, iar în arhiva CNSAS se regăsesc sute de mii de documente care atestă caracterul represiv al regimului, în fiecare dintre fazele sale. Cu alte cuvinte, din categoria victimelor comunismului nu fac parte doar foştii deţinuţi politic din perioada ’45– ’89, ci şi rudele acestora. Mult mai important de menţionat este că numărul acestora este foarte greu de stabilit cu precizie, şi asta din cauza lipsei unei statistici oficiale, precum şi a faptului că Securitatea a trimis în închisori şi lagăre de concentrare mulţi oameni, de ordinul miilor, fără proces şi condamnare. De aceea sunt mii de victime ale regimului al căror nume nu-l cunoaştem şi care, probabil, nu vor intra niciodată în cărţile de istorie?

Cu ce efecte în societate s-a manifestat cultul personalității în perioadele Dej și Ceaușescu?

După ’45, personalitatea noilor actori ai puterii comuniste a trebuit popularizată într-o primă fază, ceea ce a determinat apariţia unui cult al anumitor lideri comunişti şu după modelul URSS. S-a dezvoltat un autnetic cult al personalităţii lui Gheorghiu-Dej şi ulterior al lui Nicolae Ceauşescu, principala motivaţie politică fiind legitimarea puterii acestora. În cazul lui Dej, de exemplu, timp de aproape două decenii, cât s-a aflat la conducerea partidului şi statului, acesta şi-a individualizat poziţia atât de mult, încât în anumite momente manifestările publice au atins dimensiuni comparabile cu cele ale celor mai cunoscuţi dictatori comunişti, fenomen care în cazul lui Ceauşescu a acaparat dimensiuni faraonice, aşa cum ştim cu toţii. Articularea unui astfel de fenomen a produs numeroase efecte negative în societate, mai ales din cauza încărcăturii propagandistice, ceea ce a condus la distorsionarea adevărului. Acesta este principalul motiv pentru care, de la vârstele cele mai fragede, copiii erau educaţi în spiritul ideologiei marxist-leniniste, iar singurul adevăr acceptat era cel propovăduit de partidul unic. Acesta este, pe de altă parte, şi motivul pentru care istoria a fost distorsionată, iar faptele din trecut au fost interpretate sau reinterpretate, în funcţie de nevoile regimului. La urma urmei, deşi părea a fi instituit pentru eternitate, în esenţă regimul comunist avea o multitudine de puncte vulnerabile, ori tocmai prin instituirea unui cult al personalităţii, prin elogierea liderului unic, s-a creat aparenţa unui regim cu aspect de monolit, întreaga societate gravitând în jurul său.

În ultimii ani, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc a desfășurat mai multe campanii de cercetări arheologice în localitatea Periprava, judeţul Tulcea. Cercetările au avut drept scop identificarea mormintelor foştilor deţinuţi politici, exhumarea și recuperarea rămășițelor lor pământești. Care au fost descoperirile în urma cercetărilor arheologice efectuate până în prezent?

De-a lungul timpului, deci din 2013 până în 2019, s-au derulat sub egida IICCMER 7 campanii la Periprava, în judeţul Tulcea, şi s-a ajuns la un număr total de 18 secţiuni arheologice deschise şi 54 de morminte cercetate. Conform opiniei arheologilor, în baza dovezilor de la faţa locului, datorită caracteristicilor de înhumare, 51 dintre morminte aparţin deţinuţilor morţi în colonie.  Alte trei aparţin unor decedaţi despre care localnicii afirmă că au fost îngropaţi în această zonă în perioada mai recentă. Rămăşiţele pământeşti recuperate până în momentul de faţă ale celor 51 de deţinuţi politic au fost depuse, de-a lungul anilor, pentru examinări de specialitate la institutele de medicină legală din Iaşi şi Bucureşti, iar scopul esenţial al acestui demers este realizarea testelor ADN pentru persoanele decedate, în vederea identificării acestora. Pentru ca acest fapt să fie posibil, este necesară recoltarea unor probe comparative de la rudele şi urmaşii în viaţă ai victimelor, iar foarte important de menţionat este că toate costurile pentru aceste analize sunt suportate de către stat, astfel că şi anul acesta IICCMER a făcut un nou apel către persoanele care au avut în familie deţinuţi politic decedaţi la Periprava, precum şi către orice persoană care are la cunoştinţă despre altfel de rude să contacteze pe orice cale instituţia noastră, în vederea informării asupra procedurilor legale ce trebuie urmate şi a îndrumării către autorităţile care au în sarcină identificarea victimelor. La fel de important de menţionat este că, potrivit estimărilor noastre, aproximativ 5000 de deţinuţi politic au trecut prin Periprava, în valul ‘57 – ‘64, iar condiţiile de detenţie, caracterizate prin alimentaţie insuficientă, asistenţă medicală precară, muncă forţată şi violenţă multă au condus la moartea a 105 dintre ei. Alţi 18 deţinuţi de drept comun au murit în aceeaşi colonie.

Interviu realizat de Mircea Taiss / Editare online – A. Enache / Foto – Agerpres