Radio Constanţa, 30 de ani de emisie | Jurnalista Steliana Bajdechi: „Prin fiecare cuvânt, prin fiecare melodie, am încercat să fim alături de cei care au ales să ne asculte, am fost onești și credibili“

Publicat de , 26 ianuarie 2020, 13:18

Radio Constanţa a împlinit, săptămâna aceasta, 30 de ani de emisie, un bun prilej pentru întoarcerea la începuturi şi la primele emoţii. Jurnalista Steliana Bajdechi a debutat la microfon în 1990, în primul an de emisie al Radio Constanța, iar de-a lungul celor trei decenii a realizat numeroase emisiuni complexe de actualitate culturală și a intervievat personalități marcante. A rememorat principalele momente trăite la microfon, într-un interviu pentru www.radioconstanta.ro.

Care este prima amintire legată de Radio Constanţa?

Prima amintire este legată de această clădire, pentru că este o poveste despre un concurs la Radio Vacanţa, pe când eram studentă. Doina Caramzulescu realiza acest concurs. Era vorba despre muzică clasică, iar eu am recunoscut piesa, am dat detalii despre ea. Au fost doi câştigători în concurs. La acea vreme, concursurile de la Radio Vacanţa se bucurau de o foarte mare audienţă. Am venit aici şi mi s-a părut fascinant studioul. Mi s-a luat interviu şi am spus că sunt pasionată de muzica clasică şi lectură şi am păstrat acel interviu, negândindu-mă vreodată, pentru că eu eram studentă la Institutul Politehnic din Bucureşti, că voi ajunge să fiu eu însămi la microfon. Se întâmpla în 1982.

1992 – Alături de Sirma Gramzulea

Apoi, intrarea în Radio a fost tot în urma unei pasiuni. Profesorul Puiu Enache căuta persoane care să realizeze emisiunea pentru aromâni. Rodica Şerbănescu, unul dintre primii directori ai radioului, a dorit să realizeze un set de emisiuni dedicate comunităţilor etnice. S-a adresat profesorului Puiu Enache, care era aromân, şi l-a întrebat dacă poate să alcătuiască o echipă, iar prima echipă a fost alcătuită din profesorul Aurel Papari, preşedintele Universităţii Andrei Şaguna, şi am participat şi eu, Steliana Bajdechi. De ce? Pentru că se ştia, în mediul aromân, că eu am, de la bunicul meu, care fusese învăţător, în Grecia, foarte multe reviste, multă documentaţie, am muzică aromână… Le primisem de la neamurile mele din Grecia, mă preocupase această problemă, încă din liceu.

Am venit aici, ni s-a spus să pregătim ceva şi îmi amintesc că am scris foarte mult, pentru că a funcţionat reflexul acela aromân, când vrei să spui totul dintr-odată, pentru că nu ştii dacă se iveşte şi a doua ocazie. Iar Rodica Şerbănescu a spus „Foarte frumos, dar e prea mult, hai să păstrăm şi pentru a doua emisiune!“ „Ooo, ce bine!“, am spus atunci. Aşa a început. Am adus muzică pe discuri, discuri de aici, din România, realizate de Electrecord, dar şi aduse din străinătate, le adusese clandestin o mătuşă. Aşa a fost prima emisiune. Este şi prima emisiune pentru aromâni realizată în România, pentru că Radio România Internaţional a creat secţia aromână în 1991, în primăvară. Noi am fost primii. A fost un debut foarte frumos… Apoi, m-am trezit cu un telefon de la doamna Rodica Şerbănescu, care m-a întrebat dacă n-aş vrea să fac radio în continuare, fiindcă i-a plăcut foarte mult vocea mea. Şi uite aşa am pus mâna pe un casetofon cu microfon încorporat şi mi-a spus să merg la Muzeul de Artă Populară, să fac un material de acolo. Nici nu ştiam ce întrebări să pun, lucram sâmbătă şi duminică, pentru că eu eram angajată, lucram într-o întreprindere de energetică şi nu mă gândeam că îmi voi schimba meseria. Ceaa ce cred că i-a plăcut a fost faptul că, înaintea fiecărui interviu, aveam o introducere specială, artistică, zic eu, cu descrieri ale zonelor pe care eu le menţionam. Şi apoi a fost concursul, erau doar patru locuri, în mai 1991. Și am luat.

Aşa ţi-ai transformat pasiunea în profesie…

În momentul în care am spus că e un concurs şi că vreau să mă înscriu, au început să-mi spună cunoscuţii că las în cui o diplomă importantă, cea de inginer. Am spus categoric că renunţ, pentru că visul meu fusese să lucrez în domeniul artistic. Povestea a fost foarte clară în mintea mea, iar când mi s-a ivit această ocazie am zis că eu, cu orice risc, voi face asta! Nu am regretat.

Cumva, Revoluţia a venit la momentul oportun şi ţi-a decis parcursul profesional… Jurnalistul avea şi are o misiune, dar în acele vremuri parcă era mai mult decât atât…

Da, am simţit asta şi am simţit foarte mult la primul eveniment important la care am participat, în iunie 1991. Era vorba despre aniversarea a 2500 de ani de la întemeierea cetăţii Tomis. Și atunci venea şi preşedintele Iliescu şi tot atunci era sărbătorit şi Ovidius, pentru prima dată. Şi m-am gândit să storc cât se poate de mult energia acestui eveniment şi să fac un serial despre Ovidius şi cetatea Tomisului. Am fost la bibliotecă, am petrecut ore întregi pentru documentare. În momentul în care a venit evenimentul, s-au cerut acreditări, iar eu am fost acreditată. L-am prins atunci pe preşedintele Iliescu, nu era atunci atât de multă pază, am pus reportofonul sub nas, l-am întrebat ceva, mi-a şi răspuns, a fost primul meu interviu important, am venit aici, iar Rodica Şerbănescu a fost teribil de surprinsă. O fi zis: „Fata asta nu poate fi oprită!“ Atât eram de disperată să dovedesc că pot să-mi schimb meseria. Da, e adevărat, când intrai ca inginer în zona asta de jurnalism, te loveai puţin de ironiile celorlalţi, pentru că erai inginer, se presupunea că n-ai mare cultură generală şi că nu te poţi transforma peste noapte în jurnalist. Dar viaţa a dovedit că foarte mulţi ingineri au reuşit să devină jurnaliști foarte buni, foarte exacţi.

Proiect „Adolescența Radio“

Apoi, tot în acelaşi an, în 1991, tot lucrând cu Asociaţia Pro-Basarabia şi Bucovina, aveam rude în Basarabia, bunicul meu fusese la Tighina, deportat în 1940, la schimbul de populaţie, deci ştiam mai multe lucruri şi m-am implicat afectiv. Şi m-am implicat atunci când au avut declararea independenţei, în august 1991, la evenimente, am fost acolo şi am avut marea bucurie să pot vorbi cu Mircea Snegur, cu Mircea Druc, să-l intervievez pe Grigore Vieru, să fie o pleiadă de oameni de cultură din Basarabia. Ţin minte să l-am întrebat pe Snegur ce urmează şi a spus că apropierea şi integrarea totală în România. Îmi sună şi astăzi cuvintele în minte şi mă gândesc ce i-a oprit şi pe unii şi pe alţii să facă integrarea totală…Atunci am făcut prima transmisie prin telefon, din afara graniţelor, la Radio Constanţa.

Care au fost următoarele momente importante?

În fiecare zi consideram că trebuie să fac un lucru important şi asta mi-a fost întotdeauna grija. Mă gândeam dacă ceea ce spun contează. Au fost şi emisiuni bune, foarte bune, şi mai puţin bune…Tot ce speram era să fie un echilibru.

2013 – Proiectul „Gala Permiilor Radio Constanta“, Medgidia

Intram foarte mult în legătură cu ascultătorii. Şi-mi amintesc că a sunat, într-o iarnă grea, o doamnă care era imobilizată şi-i era tare teamă că, dacă va suna la Salvare, nu vor veni către ei, pentru că erau izolaţi. „Credeţi că vă putem suna pe dumneavoastră?“ – m-a întrebat. Mi s-a părut că, dincolo de poveşti, radioul poate fi şi o salvare pentru unii. I-am spus, desigur, că poate să ne sune cu încredere. Apoi, era fascinant felul în care lucram lucram pe bandă magnetică, erau înregistrate toate interviurile, se fonotecau şi fonotecarea însemna o tăietură aproape la cuvânt, să ai grijă să nu tai o consoană sau o vocală, să iasă cuvântul întreg, să nu se simtă toate acele ezitări. Exista şi momentul nostim, de la 1 ianuarie, când toate acele ezitări erau strânse într-o bandă foarte frumoasă, în care colegele noastre, operatoarele, realizau banda de bâlbe. Iar la 1 ianuarie, dimineaţa, programul începea cu banda de bâlbe. Era o mare competiţie să apari, iar eu întrebam de ce nu apar. „Păi nu eşti nostimă când te bâlbâi. Tu te bâlbâi şi reiei. Spune şi tu ceva!“ – mi-a spus una dintre colege. Atunci am avut grijă să mai comentez şi eu, poate-poate am onoarea să intru în banda de bâlbe. Am intrat şi eu o dată sau de două ori, dar aveam colegi mult mai amuzanţi, care scoteau glume. E cazul să îl pomenesc aici pe Marian Moldoveanu, care era un extraordinar realizator şi care putea să intre într-o cameră fără nimic în jur, doar cu microfonul, să privească în jur şi să facă cele mai bune glume! A fost un om dăruit de Dumnezeu pentru radio şi avea şi o voce foarte frumoasă, era minunat! Mi-l amintesc pe Marian că primise un anunţ de vânzări de produse. La acea vreme, anunţurile se băteau la maşină, aveam o secretară. Şi a citit Marian că se vând „rochii, fuste şi casouri“. A citit o dată, a citit a doua oară, fiind sub presiunea timpului. A treia oară s-a dus la secretariat şi a zis „Doamnă, ce sunt casourile?“. „Sunt sacouri, am greşit eu!“ – i-a spus secretara. Întâmplarea asta a rămas de poveste! Şi Adrian Vasile avea un umor grozav. Emanoil Vârgolici, de asemenea, care a vorbit, la un moment dat, despre Genghis Khan şi mi-a spus: „Vezi, ca să caut anul ăsta am fost la bibliotecă, am stat o oră şi jumătate!“. Aşa se făcea presă atunci… Mai târziu, am început tehnologizarea. Asta nu înseamnă că nu era amuzant, dar era deja altă etapă. Când venea programul Radio Vacanța, pe vară, fetele aveau foarte multă publicitate, iar benzile magnetice trebuiau să fie erau puse pe platane. Şi nu era timp aproape deloc, ele lucrau câte două, şi atunci le aşezau jos, pe podea, deja pregătite. Şi acum am în minte imaginea fetelor care se apleacă să ridice banda, să o pună pe platane, să o coboare pe cealaltă, să nu încurce cutiile şi totul cât se poate de repede, pentru că se lucra la secundă. Acum pare aproape ridicol, pentru că totul este pe computer. Dar să ştiţi că ne amuzam!

Proiectul „Drumuri spre izvor“

Un alt moment important pentru mine este momentul premiului de la Radio România Cultural, premiu intitulat „Provocare jurnalistică“. Am primit acest premiu pentru că obţinusem un interviu cu unul dintre marinarii care se afla pe vasul cu care George Enescu a plecat din România. Vorbesc despre momentul în care părăsea ţara şi rămânea la New York. Acel interviu cu domnul Cernătescu a rămas în memoria celor de la Radio România Cultural și așa am primit premiul „Provocare jurnalistică“. De asemenea, n-aş vrea să uit de bursa pe care am primit-o la Radio France International şi de contactul meu cu altă lume a radioului, unde se făceau emisiuni tihnite, în stilul franţuzesc. La nivelul anului 2002 şi la Radio France se lucra încă cu bandă magnetică, nu erau aşa computerizaţi ca noi, dar se lucra în tihnă, cu plăcere, şi nu cu viteza de astăzi. Ce m-a impresionat foarte mult – m-am nimerit atunci când îl sărbătoreau pe unul dintre marii lor interpreţi de altădată – Pierre Perret. Este antiglobalist, are o muzică despre ce înseamnă cultura franceză. Avea atunci 70 de ani şi absolut toate televiziunile l-au promovat. N-a spus nimeni că Pierre Perret e prea expirat ca să fie promovat! Nimeni! Vă recomand să-l ascultaţi, o să vedeţi că nu este atât de fabulos, dar versurile sunt foarte importante.

Un alt moment important este pentru mine ceea ce am făcut în afara slujbei mele de zi cu zi. Este vorba despre „Gala Dialogului Interetnic“. Prima gală făcută în Constanţa de cineva, adică de o instituţie, realizată la 140 de ani de la revenirea Dobrogei la ţară, în care am adunat absolut toate minorităţile şi comunităţile etnice care erau în Dobrogea, 18 la număr pe atunci. A fost o sală plină pe atunci, cu invitaţi precum Stere Gulea, Victor Rebengiuc, Harry Tavitian, oameni de cultură din Constanţa, cei care reprezentau comunităţile. Ecoul a fost foarte puternic, atât de puternic încât doamna Elena Frâncu, pe atunci director al Direcţiei Judeţene de Tineret şi Sport, şi-a dorit să facă o gală asemănătoare pentru sportivii care vin din etnii diferite. M-am întîlnit cu ea şi zilele trecute, din nou pomenea despre acea gală extraordinară care a provocat, în rîndul sportivilor, o apropiere de comunităţile lor.

Un alt moment în afara a ceea ce am vorbit la microfon a fost atunci când am început să particip la proiectul Radio România, „Eu aleg România“, şi a trebuit să facem nişte filmuleţe pentru youtube şi eu, care în viaţa mea nu am făcut un stand-up, nici nu ştiam cum să privesc în cameră, am luat microfonul şi am început să fac stand-up…la peste 50 de ani. Niciodată nu e prea târziu!

Care sunt cele mai importante satisfacţii pe care ţi le-a adus munca în radio? 

Gala Voluntarilor

Cred că am cunoscut vreo 6000 de oameni de când sunt în acest radio, cu care am stat de vorbă, la microfon, şi de la fiecare am avut lucruri deosebite de învăţat. Fiecare a venit cu experienţa lui, au fost emigranţi care s-au întors în România, artişti care abia se lansau, poeţi care erau la prima carte, oameni de ştiinţă care vorbeau despre lucruri foarte interesante, elevi de liceu…De la fiecare am avut de câştigat. Meseria aceasta a avut un mare câştig sufletesc!

Au fost cinci ediții ale Galei Premiilor Radio Constanța și ele nu ar fi fost posibile fără munca unei echipe formate din colegii redactori, tehnicieni, din sectorul administrativ, care s-au implicat constant. Am lucrat minunat împreună cu redactorii Aura Mierluș,  Liliana Moldoveanu, Liviu Predescu, Cezar Colimitra, iar fără capacitatea organizatorică a Magdei Ispas ar fi fost dificil să ținem sub control așa o mare desfășurare de forțe. Managerul Daniel Sîrbu a avut mereu o încredere totală în activitățile pe care le plănuiam,  lăsându-ne întreaga libertate de acțiune și sprijinindu-ne fără rezerve.  De fapt, cu prima ediție a Galelor a început o nouă etapă în activitatea mea la Radio Constanța, preluând Redacția Minorități, alături de cea pentru educație și cultură. Iar în echipă am fost două…. Fără colega și buna mea prietenă Aura Mierluș nu s-ar fi putut  realiza multe dintre emisiunile noastre. A fost o perioadă eficientă și splendidă în activitatea noastră, câștigând și câteva premii naționale și internaționale. Dar, mai presus de toate, tot ceea ce am realizat în emisiunile mele, în afara radioului, datorez ascultătorilor Radio Constanța, celo care ne-au fost alături în cei 30 de ani, care ne-au prețuit sau ne-au criticat atunci când a fost cazul.

Ce a contat cel mai mult în cei 30 de ani de activitate ai radioului dobrogean?

Faptul că, prin fiecare cuvânt, prin fiecare melodie, am încercat să fim alături de cei care au ales să ne asculte. Că am fost onești și credibili. De fapt,  lipsa de sinceritate e cel mai ușor de depistat la radio. De aceea sunt convinsă că, oricâte mijlocea moderne de informare vor apărea, radioul va exista mereu, pentru că el vă poate  însoți cu sinceritatea sunetului, oriunde veți dori să îl invitați… În mașină, acasă, la o petrecere în familie, la un foc de tabără în vârful muntelui sau pe o plajă pustie…

Interviu realizat de Alina Enache / Fotografii – Arhiva personală