INTERVIU | Passima Trifon, artistul plastic care a cunoscut succesul la Paris: „Mi s-a oferit întotdeauna ocazia de a mă exprima liber“

Publicat de , 18 septembrie 2019, 01:15

S-a născut la București, și-a început cariera în capitala țării, în special cu gravuri, dar desenele și lucrările acrilice pe hârtie au consacrat-o ca artistă. A participat la expoziții de grup, a avut expoziții personale, a propus proiecte interesante, cum a fost cel intitulat „Repere”, care, în anii ’90, propunea în România o variantă modernă de artă ambientală, cu materiale noi, folosite de artiștii contemporani preocupați de mediu. Era o instalație luminoasă de-a lungul șoselei de acces spre centrul Capitalei, menită să coloreze intrarea cenușie din zona de nord  a Bucureștiului, până în centrul orașului. Proiectul nu s-a materializat, dar a atras atenția celor interesați.

Saatchi Art (cea mai mare platformă și galerie pentru artiști din lume)  îi descrie asfel lucrarea: „Formele – suporturile pe care artistul le concepe – sunt neo-constructiviste, minimaliste. Semnele realizate cu lumini de neon, motive simplificate, pe jumătate figurative și semi-abstracte, devin ideograme. Ele dau senzația de a fi sculpturi de lumină. Passima dorește să fixeze acest alfabet luminos în conștiința colectivă și cultura vizuală actuală. Intenționează astfel să ofere o replică culturală imaginilor publicitare jignitoare ale societății noastre de consum.”

Din fericire, a  găsit o extraordinară deschidere către arta ambientală în Franța,  la Paris, unde locuiește din anul 2007. A expus continuu, iar între 2011 și 2015 a fost coordonatoarea  proiectului internațional  „Dialog cu războinicii împăratului Qin”, care a reunit profesioniști recunoscuți, din domeniul artei, câte unul dintre cei mai reprezentativi artiști din 27 de țări membre ale Uniunii Europene, și China, Cristina Passima Trifon reprezentând România, cu lucrarea  „The Endless Ribbon” – „Panglica fără sfârșit”.

Toate aceste opere au fost adunate într-o expoziție itinerantă, un dialog al artiștilor europeni și chinezi, care a fost prezentată publicului în mai multe orașe din China și mai apoi în Europa.

Cristina Pasima Trifon s-a aflat zilele trecut la Constanța şi i-a acordat un interviu colegei noastre, Steliana Bajdechi.

Ştiu că veniţi de la Paris, sunteţi un artist plastic şi creaţi acolo. Ce mai face iubita noastră Catedrală Notre-Dame? Este o grijă universală, pentru că, pentru noi, civilizaţia franceză reprezentată de această catedrală, este extrem de puternică, extrem de importantă…Şi atunci am privit cu grijă ceea ce i s-a întâmplat. Vedeţi, vorbesc ca şi cum ar fi o persoană…Care este situaţia în acest moment?

Catedrala Notre-Dame este un far pentru civilizaţiile şi culturile europene, şi nu numai. De la Răsărit până la Apus, toată lumea trece să o vadă, în fiecare an sunt sute de mii, milioane de vizitatori care trec să o vadă. A fost, fără îndoială, cea mai frumoasă şi cea mai luminoasă catedrală din Franţa, nu numai pentru că între contraforţi i s-au deschis toate ferestrele, ferestrele s-au lărgit şi chiar arhitecţii francezi au apelat la mijloace tehnice noi, arcurile butante, ca să deschidă spaţiile, tocmai ca să fie foarte luminoase. Ea a fost construită pentru ca toţi regii Franţei să-şi sărbătorească mariajul, să-şi celebreze cununia religioasă. Deci are din start o purtătoare de lumină şi o semnificaţie pozitivă…

A fost atunci o campanie. România, preocupată foarte mult de problemele ei, nu s-a mai preocupat de Notre-Dame de Paris. Dar acum, care este situaţia, e în reconstrucţie?

Nici vorbă! Şi nici nu va fi în reconstrucţie până nu se vor pune cap la cap toate cercetările preliminare şi să se vadă care este starea de fapt pe fiecare segment – tot ce înseamnî lemnărie, sistem de structură de rezistenţă, piatră, plumb, vitraliu…Până nu se vor finaliza toate aceste caiete, cu toată starea de fapt, nu se poate pune problema de a se face o ofertare. Deci, în momentul în care se încheie toate aceste cercetări, numai atunci se poate trece la ofertare şi toată lumea poate depune un proiect, o ofertă, pentru un segment anume…

Mai este şi problema poluării cu plumb…

Da, pentru că, probabil, plumbul a fost supraîncălzit, au fost nişte emanaţii…Nu ştim, să vedem cât de periculoase sunt, dacă mai există în atmosferă… Bineînţeles că istorii circulă şi, fără îndoială, vor mai circula, dar va mai dura până când Catedrala va fi pusă efectiv în reconstrucţie şi restaurare…

Într-un fel, ne consolăm şi noi că ritmul acesta mai lent în Franţa, pentru reconstrucţie, seamănă cu ritmul de la noi, dar acolo e altă poveste…La noi e vorba chiar de decenii. Aş vrea însă să mă adresez dumneavoastră, ca artist plastic, pentru că despre asta este vorba în acest interviu, este o încercare de a contura un artist care se ocupă de instalaţii… Doamna Passima Trifon, noţiunea de „instalaţii“ în România a pătruns greu… Ce înseamnă instalaţii, un artist plastic care face aşa ceva?

Acum putem să spunem că instalezi ceva într-un spaţiu şi, gata, am făcut o instalaţie! E adevărat, şi asta se poate! Poţi să punctezi o intersecţie, să decorezi o arteră, şi asta se poate, dar instalaţia presupune un studiu foarte amănunţit al spaţiului în care tu vrei să amplasezi o lucrare, o analiză a spaţiului. După aceea, dacă piesa pe care vrei să o amplasezi intră în concordanţă cu ceea ce există în spaţiul respectiv la nivel arhitectural, dacă ai şi peisaj, dacă ai fântână de apă sau un joc de apă, ai jocuri de lumină…Toate sunt elemente de care trebuie să ţii cont şi să te poziţionezi cât se poate de corect faţă de celelalte lucruri care ocupă spaţiul respectiv.

Prima dumneavoastră expoziţie a avut loc în România. V-aţi născut, de fapt, la Bucureşti şi în 1987 a fost, de fapt, prima expoziţie, una colectivă. Apoi a fost o expoziţie personală, în 1992, iar din 2007, iată, expuneţi în Belgia, în Occident, şi apoi la Paris, doi ani mai târziu…Aţi avut un traseu foarte sigur, de artist care se impune inclusiv în Occident, unde competiţia este uriaşă, de altfel…

Eu am avut o activitate artistică destul de susţinută, din ‘87 până în 2007, când am plecat din ţară. Din 2007 am încercat să-mi menţin ritmul şi să-mi menţin frecvenţa apariţiilor expoziţionale…

Ce înseamnă să expui la Paris? Este un tip de cultură foarte deschis, aş spune, pentru că a admis artişti din diferite zone, din diferite generaţii, şi este o cultură eclectică interesantă prin combinaţia pe care o realizează. Cum vă simţiţi dumneavoastră, ca artist plastic, la Paris?

Mi s-a oferit întotdeauna ocazia de a mă exprima liber şi atunci eu mă simt foarte bine şi îmi place să fac lucruri mai mici, mai mari, mai complicate, mai uşoare, depinde şi inspiraţie, şi de teme…Am avut două proiecte pe Promenade Plantée – la Coulée Verte, fosta linie de cale ferată care lega Bastille de Vincennes, care s-a reamenajat foarte frumos şi, la fiecare sfârşit de iunie, arta invadează această promenadă, este pusă la vedere, la vitrină, şi este un spaţiu extraordinar de frumos, în primul rând. Este plăcut să vezi opere de artă printre alei de trandafiri…

Primăria sau administraţia locală le pune la dispoziţie cu generozitate, puteţi să intraţi pe astfel de spaţii largi?

Sigur că da!

Există un interes, însă, pentru amplasarea operelor artistice în spaţii publice…

Sigur, sigur există, pentru că latura asta spectaculară a fost speculată şi este foarte prezentă la Paris, de foarte multă vreme. În anii ‘80 – ‘90, era un ministru foarte reputat, Jack Lang, care a deschis primele Fête de la Musique, a făcut expoziţii mari pe Champs Élysées, între Place de la Concorde şi Grand Palais, deci sculptură şi expoziţii în aer liber, el a lansat conceptul ăsta şi a mers foarte bine…

Unul dintre proiectele dumneavoastră, care v-a rămas în suflet, ar fi…

Eu pe toate le iubesc, nu pot să zic pe care mai mult sau mai puţin, le iubesc pe toate la fel! Sunt multe care nu s-au realizat încă, pentru că sunt proiecte de mari dimensiuni, care sunt foarte complicat de pus în operă…

Numiţi-mi câteva dintre ele…

Unul se numeşte chiar „REPERE“, a fost făcut pentru Bucureşti, a fost propus pentru axa nord-centru a Capitalei. Autorităţile, la vremea respectivă, nu erau foarte obişnuite, nu era o uzanţă să amplasezi lucrări de dimensiuni mari…Nu erau foarte familiarizaţi cu aspectul ăsta abstract, faţă de arta monumentală de secol XVIII, care era foarte figurativă şi realizată în bronz…Eu am propus lucruri pentru care costurile se reduceau mai mult sau mai puţin, dar o altă formulă…

Aveţi o instalaţie care se numeşte chiar „BLEU“. De ce aţi numit-o aşa şi ce reprezintă ea?

Bleu, pentru că suntem lângă mare, deci apă, resurse…mă preocupă foarte mult problema aceasta a resurselor, ce facem cu ele, ce facem cu plasticul, de ce consumăm atâta plastic, de ce consumăm în general foarte mult…Apa este bleu, cerul este bleu, bleu te duce şi cu gândul la speranţă, la linişte, are mai multe conotaţii…

Vă gândiţi la un proiect pentru România? Veniţi des în ţară…

Vin de două ori pe an în ţară. Eu mi-aş dori să pot să realizez proiectul iniţial pe care l-am propus în 1998, la care am lucrat până în 2001, care a ajuns la forma finală până în 2001. Eu l-am gândit pentru axa nord-centru, asta nu înseamnă că nu se poate expune şi în altă parte…

Ce ar fi însemnat asta?

La vremea respectivă, intrarea în Bucureşti era un întuneric total! Faptul că am gândit un proiect luminos, care lega poarta cosmopolită a Bucureştiului de centrul Capitalei, îl însoţea pe cel care intră în Bucureşti şi se forma astfel un culoar luminos, care te aducea până în centru…

Şi plăcut ochiului!

Plăcut, daaa!

Interviu realizat de Steliana Bajdechi / Foto – facebook.com/Cristina Passima Trifon