Cum facem față conflictului dintre generații în relația părinte – copil sau la locul de muncă

Publicat de Cristina Sîmbeteanu, 22 februarie 2018, 14:39

Din ce în ce mai des auzim promovată în spațiul public problematica agresivității adolescenților. Tot mai mulți părinți se plâng de copiii lor intrați la pubertate că nu ascultă, nu învață, lipsesc de la școală, sunt opozanți, mint, fug de acasă, fură, se bat, beau sau se droghează. Răspunsul inevitabil pe care îl primesc este: „așa sunt adolescenții, o să-i treacă“. Din păcate, fără o înțelegere și un suport corect și adecvat nici părinții și nici copiii nu învață să își gestioneze emoțiile și situațiile concrete de viață. Aici intervine discuția despre conflictul între generații. Subiectul a fost abordat și de realizatorul Daniel Sîrbu și psihologul Elena Harbur în emisiunea Stil de Viață, difuzată în fiecare weekend la Radio Constanța.

Reporter: Continuăm discuția despre conflict cu un subiect delicat, cunoscut sau mai puțin cunoscut, trăit cu siguranță și despre care vom vorbi pe larg cu psihoterapeutul Elena Harbur. Ce facem cu conflictul între generații? Există sau nu există?

Elena Harbur: Există și oricât de mult ne-am strădui nu putem să scăpăm de el.

Reporter: De ce acest conflict?

Elena Harbur: Sunt repere diferite din societăți diferite și de maturizare diferită. Conflictul dintre generații apare între părinți și copii. Indiferent că un părinte are 80 de ani și copilul 50, indiferent că părintele are 20 de ani și copilul 3 ani, conflictul dintre generații există și este normal să existe. Suntem născuți în perioade diferite, cu acces la informații diferite, cu nevoi diferite; niște nevoi are părintele tânăr, niște nevoi are părintele adult, alte nevoi are copilul mic, alte nevoi are copilul adolescent. Perioadele de transformare a copilului ridică problema pentru părinți. În copilăria mică, părintele de obicei se raportează la copil făcând ce vrea el: doarme la ce oră vrea, îi face program, nu-i face program, îl scoate afară, copilul este total dependent de părinte și de dorința părintelui.

Reporter: Știți ce cred eu că este important? Faptul că trăim permanent acest conflict între generații, deși fiecare generație a parcurs etapele anterioare, adică fiecare părinte care are acum 60-70 de ani a fost și copil la rândul lui. Lăsând la o parte componenta asta a fluxului de informații, până la urmă niște principii de bază au rămas de-a lungul timpului și totuși acest conflict se naște.

Elena Harbur: Da, se naște, pentru că, într-un fel, cu fiecare etapă a vieții noastre uităm că am fost și noi la rândul nostru copii și considerăm că acum ne-a venit și nouă rândul, că avem și noi dreptul să întreținem un astfel de conflict și mai mult decât atât, acel dulce sentiment că acea ființă mică, copilul ne aparține. Odată cu schimbările din viața lui nu prea ne mai aparține, iar el încet-încet începe să ne arate lucrul acesta și nu ne place întotdeauna.

Reporter: Ține de independența personală? Este o componentă a acestui conflict între generații independența personală?

Elena Harbur: Da, independența și autonomia personală sunt extrem de importante în rolul de părinte. Treaba părintelui este să fie ghid, să susțină dezvoltarea copilului. Problema este că părintele își intră atât de bine în rolul acesta de a îngriji copilul și de a-l proteja, încât, la un moment dat devine un automatism. Automatismul acesta ridică problematici în condițiile în care la un moment dat copilul crește, deci nu mai are nevoie de același tip de protecție. Nu mai are nevoie de aceeași relație, are nevoie de autonomie. Dacă 15 ani m-am obișnuit să verific ce face și unde merge și să-l duc și să-l iau de la școală, cum dintr-o dată să îl las liber? Cine știe ce face! Este o îngrijorare normală, firească, a părintelui, dar în același timp și o nevoie a copilului de autonomizare. Copilul ridică această nevoie de autonomizare, iar din pricina schimbărilor sociale o ridică mai devreme, pentru că și noi, ca și copii, am avut procesul acesta de separare, de autonomizare, însă era făcut la o altă vârstă. Acum copiii se autonomizează mai repede sau cel puțin cer asta și atunci, pentru părintele care a trecut prin această experiență la o vârstă mai târzie i se pare că lucrurile merg mult prea repede, i se pare că al său copil este în pericol și tendința este să-și facă treaba și să protejeze copilul chiar și cu forța uneori. De aceea apare conflictul, pentru că copilul își dorește autonomie, are nevoie de ea pentru a-și obține maturizarea psihologică și emoțională; are nevoie să își provoace părintele. Prima dată să se contreze cu părintele și apoi se contrează cu ceilalți din mediul extern.

Reporter: Cine naște primul conflictul între generații, părintele sau copilul?

Elena Harbur: Părintele!

Reporter: De ce? Eu aș fi crezut că copilul îl naște.

Elena Harbur: Nu… părintele, pentru că părintele este primul nemulțumit când copilul face ceva fără el. Pe de-o parte este mândru că a putut copilul lui să facă ceva. Pe de altă parte este un soi de teamă «Aoleu, ce o să facă? O să facă și altceva fără mine?» Este ca și cum ar fi o nevoie a părintelui de a fuziona și de a păstra o dulce legătură între copil și părinte.

Reporter: Din ceea ce spuneați, denotă că un comportament de tip autoritar sau exacerbat autoritar al părintelui ar putea genera acest conflict interpersonal între generații. Trecând în partea cealaltă a spectrului, un comportament să-i spunem mai degrabă indiferent față de copil poate naște astfel de conflicte? Pentru că, la prima vedere, s-ar spune «O, un astfel de comportament nu poate naște niciun fel de conflict», dar eu cred că este pe dos.

Elena Harbur: Atunci când părintele manifestă indiferență față de copil, copilul rămâne agățat de părinte, rămâne agățat în nevoie de aprobări, nevoia valorizării, își dorește contactul emoțional cu părintele, își dorește protecția părintelui și îl provoacă pe părinte să îi ofere asta. În condițiile în care părintele rămâne imun și ignorant la nevoile copilului, copilul devine ofensiv și începe și îl provoacă pe părinte până obține o reacție de la el. De cele mai multe ori este o reacție negativă, dar copilul este dispus să și-o asume și pe aceasta decât nimic.

Reporter: Și atunci e o sursă de conflict.

Elena Harbur: Absolut! Este o sursă foarte puternică de conflict.

Reporter: Probabil că este un truism că acest conflict între generații nu va dispărea niciodată, pentru că el este firesc, așa cum se manifestă. Are și el probabil mai multe grade de intensitate.

Elena Harbur: Da. Cu siguranță. Depinde și de vârstă depinde și de motivul conflictului. Poate să fie conflictul adolescentin – aici sunt foarte multe cauze care pot susține și intensifica acest conflict. Este vorba și despre structurile de personalitate, este vorba și de propriul proces de independență, cum spuneați mai devreme, al părintelui. Dacă la părinte a fost un proces de independență dus greu, intens conflictual, se va aștepta de la copilul lui să facă tot la fel și atunci va avea tendința să amplifice acest conflict. Dacă a avaut niște părinți care nu i-au dat niciodată drumul, pentru că se întâmplă foarte multe ori acest lucru, atunci va avea pretenția de la copilul lui să nu plece niciodată. Iar este o cauză și o situație în care conflictul se amplifică foarte mult. Se amplifică acest conflict cu cât mai mult fiecare parte își păstrează ideile. Dacă părintele își ține direcția lui, nu este tolerant, nu este atent la nevoile copilului și nu-și aude copilul, practic îi cere să rămână mic în continuare, cu atât de va amplifica acest conflict pentru că nevoia copilului este normală, firească, biologică. La copil nevoia de autonomizare vine instinctual nu este că o face împotriva părinților sau la un moment dat se hotărăște că vrea să crească. Nu, pur și simplu vine firesc, biologic, nici el nu se poate opune la asta, la fel cum organele interne se maturează și încep să funcționeze într-un alt mod decât o făceau ca și copil, cu un alt ritm, cu alte substanțe mult mai concentrate, la fel se întâmplă și din punct de vedere psihic și emoțional. Copilul începe să înțeleagă foarte multe lucruri, își dorește să experimenteze pe cont propriu. Când părintele rămâne rigid, obligă copil să rămână tot rigid. Atunci sunt două pietre tari. Conflictul se amplifică foarte mult.

Reporter: În ceea ce privește modalitatea fiecăruia, pe de o parte a părintelui, pe de cealaltă parte a copilului – vorbind aici de copii care au totuși o anumită vârstă și care înțeleg lucrurile -, cine ar trebui să cedeze primul?

Elena Harbur: Ca în orice conflict se face mediere și conciliere. Dacă este la vârsta adolescenței, este important ca părintele să cedeze. Să cedeze cu ghilimele, pentru că una este să fiu tolerantă și alta este să cedez.

Reporter: Să explicăm și ce înseamnă să cedezi, ca să nu fim greșit înțeleși.

Elena Harbur: Să cedez înseamnă să am răbdare și să ascult. Să îmi ascult copilul și să mă uit la copilul meu ca la o persoană capabilă să spună ce îl deranjează. Să mă uit la copilul meu ca la un viitor adult. Pentru că nu pot să aștept de la el să vorbească și să se comporte ca un adult, pentru că încă este copil, dar nu pot nici să-l tratez ca pe un bebeluș sau un copil în copilăria mică. Este extrem de important să mă uit la el ca la un viitor adult, pentru că un viitor adult se presupune că știe ce are de spus, știe ce îl deranjează și știe să ceară. Dacă eu nu-i ofer copilului meu posibilitatea să ceară, el n-o s-o facă niciodată. Nu numai cu mine, cu nimeni din viața lui.

Reporter: Sau o va face în mod necorespunzător.

Elena Harbur: În mod excesiv. Și va deveni „demanding“ adică va face mofturi și va avea pretenții în exces nefondate, care cu siguranță îi fac rău și lui și relațiilor pe care le are.

Reporter: Și din punct de vedere al adolescentului?

Elena Harbur: Din punctul de vedere al adolescentului este important să manifeste și să spună ce vrea. La vârsta aceasta tendința este să facă jocuri de provocare. Își provoacă părintele. De asta este necesar ca părintele să aibă toleranță și să fie foarte atent, pentru că în perioada asta, adolescentul devine și manipulativ și este foarte instabil. Oscilează între afecțiunea pe care o simte față de părinte și teama de a pierde iubirea părintelui și tendința de a-l provoca pe părinte, pentru că practic în viața copilului, în adolescență este prima dată când se uită la părintele lui ca și la un om și se întreabă: «Cine este omul acesta?» Până atunci, toată viața a crezut că este cel mai grozav, cel mai mare, cel mai important. Oare așa o fi? Și asta face adolescența, îi provoacă să vadă care sunt limitele părintelui, ce anume poate să facă, până unde este puterea…

Reporter: Și ce mod de răspuns are la solicitările lui.

Elena Harbur: Ce mod de răspuns are? Îl vrea oricum sau îl vrea numai pentru note sau pentru performanță sau numai ca să fie cuminte? Și atunci îl provoacă pe părinte foarte mult. Este important dacă poate adolescentul să încerce să spună exact ce își dorește.

Reporter: Pentru că uneori nu este înțeles cum trebuie.

Elena Harbur: Absolut. Pentru că părintele este obișnuit să fie părinte. Nu poate dintr-o dată să fie prieten și nu știe când are nevoie copilul ca părintele să fie prieten. Și atunci copilul adolescent poate să spună: «Acum am nevoie de tine doar să mă asculți» sau «Acum nu-mi doresc un sfat de la tine» sau «Îmi doresc un sfat».

Reporter: Vreau să mai atingem un punct vizând acest conflict între generații, pentru că am vorbit până acum de conflictele apărute în interiorul familiei. Există un conflict între generații și în societate? La job, în grupul de prieteni?

Elena Harbur: Da, există. Vorbim despre același «eu merit». În viața mea am învățat multe, am înțeles multe, am un punct de vedere pe care nimeni nu mi-l poate contrazice. De aici pleacă, fiindcă fiecare generație are principiile ei, are valorile ei și are impresia că deține acest adevăr universal, ca să exagerez un pic. Este normal să existe aceste divergențe de opinii. Fiecare generație are dinamica ei internă și provocările de creștere. Sunt generații care au fost provocate pe maturizare socială și generații care au fost provocate pe maturizare intelectuală. Sunt perspective diferite ale aceleiași realități până la urmă. Și atunci este normal să apară conflictele acestea mult mai intense decât în familie. Dacă în familie ne mai ține emoționalitatea și principiul că ne aparținem și plecăm de la premisa că la un moment dat tot trebuie să ne înțelegem. Partea cealaltă când nu există partea asta de legătură de familie sau de o prietenie veche, aici tendința la conflict este mai mare și poate să ducă la rupturi mai mari, mai repede.

Reporter: Vorbeați despre dinamica aceasta de dezvoltare a fiecărei generații. În mod clar fiecare generație are o dinamică proprie. Cum poate fi totuși mediată situația în care aceste tipuri de dinamică intră în conflict?

Elena Harbur: Se poate produce o mediere exact pornind de la interesele fiecăruia, pentru că până la urmă conflictul este pe interese, principii și valori. Acolo se naște conflictul când se naște o discrepanță între aceste perspective. Pornim medierea exact de la asta. Avem dreptul să avem principii fiecare are experiența de viață care este foarte adecvată vieții pe care a trăit-o, pentru că nu ajung să am o dinamică de viață decât dacă am trecut prin provocări și le-am făcut față, altfel nu ajung în postura aceea. Am o experiență de viață, o valorific – este important ca fiecare parte să valorifice experiența de viață a celuilalt și să pună în comun ce este în comun și punctele comune la care ajung, în care sunt de acord, iar pe partea de divergențe să facă mediere și negociere. Adică putem să alternăm perspectiva fiecăruia și vedem care are rezultate mai bune sau putem să facem alternanță. Putem să găsim foarte multe strategii în care conflictul este transformat într-o strategie pozitivă. Până la urmă asta este ideea: să transformăm conflictul într-o strategie pozitivă și ideea este că fiecare generație fiind diferită are un plus față de cealaltă. Nu putem nega, nu putem da la o parte niciuna din experiențe. Amândouă sunt valoroase în mod diferit. Ideea este să scoatem ceva bun împreună din asta.

Emisiunea „Stil de viață” la Radio Constanța 100,1 FM – Ce îți oferim? O psihologie de viață! 
Repere reale și practice pentru o viață sănătoasă, armonioasă și echilibrată, o viață satisfăcătoare și împlinitoare!
Psihologie practică și eficientă despre cine ești tu și cine suntem noi împreună, o emisiune despre cum să devii cea mai bună versiune a ta!
Te așteptăm în fiecare sâmbătă și duminică de la ora 18.00 să ne asculți, să îți spui părerea, să pui întrebări și să faci propuneri pentru ce te interesează cel mai mult: viața ta!