Tulcea: Angela Dumbravă: „O altfel de copilărie, dar este a mea”
Publicat de Liliana Fustanela, 19 februarie 2018, 12:01 / actualizat: 20 februarie 2018, 17:28
Angela Dumbravă, fostă educatoare la Liceul Pedagogic Tulcea, a copilărit în satul tulcean Partizani. Provine dintr-o familie mixtă de români și haholi și întotdeauna au fascinat-o tradițiile și obiceiurile din inma Deltei. Acum este la pensie și are timpul necesar să așeze pe hârtie rânduri despre anii copilăriei în lumea satului de acum 40-50 de ani.
„O altfel de copilărie, dar este a mea”, este cartea pe care a publicat-o în 2017 și în care povestește despre oamenii de-atunci, despre relațiile dintre ei, despre școală, oamenii dragi din viața ei, tradiții și obiceiuri, căci „veşnicia s-a născut la sat”.
Cartea are câteva subcapitole:
Despre legende, spaime, poveşti ale copilăriei….
Despre leacurile bunicii…
Despre sfaturi şi povețe
Claca -cum ne petreceam timpul în nopțile lungi de iarnă
Priveghiul, un alt fel de a fi împreună
Peste sătucul liniştit a venit un zvon
Postul Paştelui
Paştele Blajinilor
Ziua Babei, sărbătoarea femeilor…
Crăciunul copilăriei mele
Boboteaza în satul dintre ape
Şi eu..cu tot alaiul la nuntă…
Pentru că am intrat POSTUL PAȘTELUI, Angela Dumbravă ne va povesti azi, 19 februarie 2018, în emisiunea de folclor şi tradiţii: „Viața-n cântec și poveste”, la Radio Constanța AM, după știrile orei 16.00, pe 909 (Constanţa)sau 1530 khz(Tulcea), cum se pregăteau creștinii înainte de marea sărbătoare și cum a simțit și a înțeles atunci, în copilăria ei, jertfa lui Iisus.
Mai jos redăm un fragment din cartea „O altfel de copilărie, dar este a mea”, semnată de Angela Dumbravă:
„ Amintirile copilăriei îmi vin în minte valuri, valuri și mă poartă ușor către vremurile de atunci, cu atâtea bucurii simple și înălțătoare. Îmi amintesc trăirile din perioada din timpul postului, teama să nu mănânc pe furiș, să fiu întotdeauna bună, să învăț bine, să îi mulțumesc lui Doamne-Doamne pentru tot, să nu uit să mă închin în fiecare seară. Cu o săptămâna înainte, noi, copiii, eram pregătiți că o să ținem post cu toată familia, și asta pentru ajutorul nostru, ca să fim sănătoși, să avem minte bună și noroc în viață.
Mama pregătea tot felul de mâncăruri, cu carne de pui, de porc, plăcinte cu brânză, cherdele, varenichi, ouă fierte, pește la cuptor pentru că în duminica înaintea postului, numită și Duminica Albă, familia pregătea o masă la care participam toți. Fiecare luam câte ceva din bucatele gătite și mergeam la bunica. Nu trebuia să lipsească nimic de pe masă, în special oul. Mâncam lacomi parcă să ne ajungă până la Paște. Era neapărat să mănânci un ou fiert la sfârșit ca să ai un post ușor. Se servea și vin, căci la așa bucate, nici nu se putea altfel. Ne dădeau și nouă, copiilor, câte un degetar ca să nu ne fie poftă.
Îmi aduc aminte că în copilărie țineam post prima săptămână, miercurile și vinerile din tot postul și săptămâna Floriilor, când mama ne ducea la biserică pentru împărtășanie. În Săptămâna Mare, țineam doar până miercuri pentru că, începând de joi, eu și surorile mele degustam toate bucatele, pentru că mamă nu ne lăsa să poftim la mâncărurile pe care le pregătea pentru Paște. Mâncam ouăle vopsite care se spărgeau în apa prea fierbinte și cozonacul care mirosea în casă și în curte a sărbătoare. Mama scotea pe o planșetă, așa fierbinte din cuptor, un cozonac și îl lăsa să se răcorească apoi rupea bucăți din el, fâșii, fâșii sau cum spunea mama, „se rupe pale, pale, de bun ce este!” și-l mâncam încet că să simțim aromele și gustul bun de cozonac copt în casă.
…Mama era credincioasă, dar nu habotnică. Știa că nu mâncarea era importantă, ci cum reușeam să ne înfrânăm de la unele fapte, să nu fim ispitiți să mâncăm ceva de dulce pe ascuns. În perioada postului eu nu mâncam zahăr …credeam că este de dulce …și mama tăcea …că prea întreceam măsura cu dulcele.
Întotdeauna ne împărtășeam în ziua de Florii. Încă de acasă ne ceream iertare de la părinți pentru greșelile noastre, sărutam mâna mamei, a tatălui, a bunicii, primeam binecuvântarea și, mai ușoare ca un fulg, mergeam la biserică și primeam cu bucurie „miericica”, cum îi spunea părintele. Ne întorceam acasă vesele și mulțumite că am fost iertate de Doamne-Doamne pentru micile și nevinovatele noastre păcate. Eram primite cu o masă cu toate bunătățile, dar „de dulce”. Apoi mai țineam postul în Săptămâna Mare doar până miercuri. Câteodată nesocoteam regula și dădeam târcoale cămării cu bunătăți, unde erau oalele pline cu lapte și cu smântâna groasă ca untul. Ispitele erau mari, dar mama a găsit o cale ca să nu ne prindă cu minciuna. Ne dădea să mâncăm bunătăți interzise în post după apusul soarelui și ne spunea: „Hai să mâncăm, că îngerii s-au culcat!”
Dacă stau să mă gândesc, și în perioada postului era frumos, chiar dacă nu se făceau nunți, hore, dar mergeam serile la clacă la bunica sau la câte o vecină, unde, printre ajutorul dat vecinei la scărmănatul lânei, ascultam și povești despre patimile lui Iisus Hristos.
În zilele de duminică și de sărbătoare mergeam în sat pe locul unde se ținea hora satului și învățam de la tinerii din sat jocuri care se jucau doar atunci. Jocurile din post erau liniștite. Unul din ele, Lumânărica, era cam așa: se așezau în perechi, fată și băiat, bineînțeles după simpatii, prilej ca să se țină de mână și se plimbau până într-un loc stabilit înainte, unde era un alt băiat …regula era ca băiatul să-i ofere ceva fetei …dar îi spunea la ureche ..dacă fetei îi plăcea, băiatul accepta și se întorcea înapoi cu celălalt băiat de mână. Și câte își puteau spune și să simtă doar prin această plimbare! Așa se înfiripau prieteniile. Sau jucau jocul Borșul …la fel, un joc în perechi, care se baza tot pe simpatiile dintre tineri …Și noi, cei mai mici, urmăream cu atenție joaca lor și ne găseam un loc pe lângă ei, și ca și cei tineri, ne luam de mână și ne plimbam, și eu mai întotdeauna cu verișorul meu Gheorghiță, dar cu timpul altele erau alegerile mele, creșteam. Cum se însera, ne întorceam spre case, povestind fiecare cât de frumos a fost. Apusul de soare se reflecta în apă și dacă aveam norocul să prindem momentul când pescarii plecau spre baltă, clipocind apa cu vâslele lor, puteai să crezi că ești într-o lume de basm, iar noi actorii din acea poveste.
Duminicile din post, dar și din timpul anului, eram nelipsită la biserică împreună cu mama, chiar îmi plăcea …pentru mine, biserica era locul în care se băteau îngerii cu „necurații” pentru binele nostru …și dacă ne închinam, ne purtam bine, învingeau îngerii, îmi plăcea să merg la biserică începând din clasa a V-a, citeam în strană la deniile din Săptămâna Mare …și mai târziu la slujbelele de duminică și de sărbători……citeam tare, clar, și bineînțeles că primeam câte un bănuț de la vreo vecină, nașă sau o bătrână bună la suflet care se mirau de mine ce frumos citesc, și mă lăudau: ”Halal de ea!”
În noaptea de Înviere mama se ducea cu mâncarea la sfințit. Când am mai crescut mergeam și eu. După ce se sfințeau bucatele, se făcea un foc mare în curtea bisericii și toți de la mic la mare treceam peste foc. Mama spunea că dacă trecem peste foc vom fi sănătoși și curați la suflet tot anul. Îmi învingeam teama de flăcările focului și treceam înfiorată peste el, uimită că toți oamenii din sat bunici, părinți, copii treceam după ce ne lăsam bucatele sfințite în grija unei vecine. Apoi, ne îmbrățișam cu toți și ne uram „Hristos a Înviat!”
Acasă, în dimineața de Paște, mama ne spăla pe față cu un ou roșu să fim roșii în obrajii și sănătoși. Mâncam, apoi, bunătățile pregătite de mama după care urma împărțirea darurilor: haine noi, pentru fiecare …mai puține pentru părinți, căci ei se lăsau pe ei ca să avem noi, copiii, haine frumoase. Neapărat trebuia să ai ceva nou de îmbrăcat, altfel te călca Măgărușul. În partea a doua a zilei, toată familia mergea la bunica unde ne întâlneam cu mătușile, unchii, verișorii și verișoarele noastre, îmbrăcați cu hainele noi de sărbătoare, iar noi, copiii, încingeam joaca și de multe ori se lăsa cu plânsete. Dar cât de fericiți și protejati eram în familia noastră minunată! Cu nostalgie … din copilăria mea!” , scrie Angela Dumbravă.
Liliana Fustanela