Anxietatea și atacurile de panică. De unde apar și cum putem sta departe de ele
Publicat de Cristina Sîmbeteanu, 29 ianuarie 2018, 08:37 / actualizat: 29 ianuarie 2018, 12:04
Anxietatea reprezintă o problemă foarte frecvent întâlnită în viaţa de zi cu zi. Aproximativ 25% din populaţie suferă de forme de anxietate care ar necesita tratament într-o anumită perioadă a vieţii lor. Alţi 25% au o anxietate mai puţin severă, cum ar fi de pildă frica de şoareci sau păienjeni).
Psihologul Elena Harbur a fost invitatul realizatorului Radio Constanța, Daniel Sîrbu, în emisiunea „Stil de Viață“. Psihoterapeutul explică ce sunt anxietatea și atacurile de panică, modul lor de manifestare și, poate cel mai important, ce anume le declanșează.
Reporter: Nu se știu foarte multe despre anxietate și atacul de panică. Nu le recunoaștem, uneori evităm să recunoaștem aceste simptome, să spunem așa, aceste elemente, dar care sunt extrem de serioase.
Elena Harbur: Anxietatea și atacul de panică sunt două simptomatologii severe din cauză că se bazează pe o emoție normală – frica, dar sunt diferite, pentru că și anxietatea și atacul de panică sunt niște reacții somatice, fiziologice, la o trăire anticipativă de data aceasta. În mod normal, frica este o emoție sănătoasă, pentru că frica apare într-o situație periculoasă și atunci provoacă organismul să facă ceva să supraviețuiască. Cum un stimul periculos avem de obicei două tipuri de răspuns; în creierul reptilian sunt fixate emoțiile și sunt două tipuri de răspuns: ori confruntăm, ori evităm, ori luptăm, ori fugim. În anxietate, apare senzația de pericol și cea de frică la un pericol iminent, puternic, fără stimulul în sine. Nu există un stimul periculos, există doar ideea anticipativă care provoacă toate reacțiile organismului de a face față unei situații care, practic, nu există. Atacul de panic este o manifestare acută și severă care apare de cele mai multe ori fără o cauză anume sau cel puțin persoana nu este conștientă de cauza în sine, dar se trezește cu o simptomatologie acută.
Reporter: Să spunem așa, suntem anxioși pentru că ne e frică de ceva ce de fapt nu există.
Elena Harbur: Da!
Reporter: Ne închipuim pericolul, în vizualizăm, îl anticipăm, dar el de fapt nu există, iar noi patologic reacționăm la un pericol pe care nimeni nu îl vede, decât noi.
Elena Harbur: Da, în termeni mai simpli, așa este. Adică trăiesc o stare de anxietate în situația în care nu există pericolul în sine. Mă gândesc că la un moment dat s-ar putea să mi se întâmple ceva. Cum este de exemplu «Ai grijă să nu treci strada fără să te asiguri». Copilul învățat tot timpul «Ai grijă! Ai grijă! Ai grijă!» învață să trăiască în iminența pericolului fără ca, propriu-zis, pericolul să existe.
Reporter: Nu apare aici pericolul bulgărelui de zăpadă? Această stare se perpetuează, se generalizează, vizualizăm sau interpretăm pericole din ce în ce mai mari și anxietatea se permanentizează.
Elena Harbur: Da, practic în anxietate se învață frica. Se învață a-mi fi frică tot timpul de orice. Asta înseamnă că se distruge cumva încrederea în sine, dar și posibilitatea creării ei. Este ca și cum, în permanență, simt că sunt incapabil să fac față și atunci, dacă sunt incapabil să fac față la un stimul simplu, dar cu care mă întâlnesc de obicei în viața de zi cu zi, nu am cum să fiu capabil pentru ceva serios, ceva mai amplu și atunci anxietatea devine permanentă și se generalizează.
Reporter: Cum afectează acest lucru viața socială?
Elena Harbur: Afectează grav viața socială a persoanei, în sensul în care nu îi afectează numai funcționarea fiziologică, dar și relaționarea. De obicei, persoanele care dezvoltă o anxietate generalizată sunt acele persoane cu o slabă încredere în sine, dar persoanele care au în permanență tendința să îi mulțumească pe ceilalți. Se lasă pe sine, se sacrifică pe sine, ca să-i mulțumească pe ceilalți. Este normal ca o singură persoană să nu mulțumească pe toată lumea și automat va avea un feed-back negativ. Cu fiecare feed-back negativ, oricât ar fi de mic, se amplifică anxietatea, se amplifică ideile de devalorizare și senzația de incapacitate. Automat, relația către ceilalți – persoana se închide în sine, se devalorizează, iar reacția către ceilalți va fi pe măsură. Poate să devină mai agresivă, poate să dezvolte o tulburare agitată să spunem – cu o dinamică foarte agitată sau pur și simplu poate să se anuleze pe sine și să trăiască pentru ceilalți. Se mulează după toate persoanele cu care intră în contact și face orice ca ceilalți să fie mulțumiți.
Reporter: Așadar, în mod clar, relaționarea socială nu mai este una corespunzătoare.
Elena Harbur: Nu mai este nici satisfăcătoare, nici sănătoasă, nici corespunzătoare, pentru că și dacă suntem în cealaltă postură, a omului care are încredere în sine, când am lângă mine o persoană de acest gen devine frustrant, pentru că la un moment dat, mă aștept să îi cer ceva și să primesc ce îi cer, pe când primesc doar o copiere a comportamentului meu și atunci nu am cum să simt că sunt într-o relație satisfăcătoare și prefer să evit sau să schimb persoana.
Reporter: Vorbind despre atacurile de panică – revenind la acest subiect – știu că există mai multe tipuri.
Elena Harbur: Da, există mai multe tipuri de atacuri de panică. Baza este simptomatologia acută. Adică nu pot să numesc un atac de panică dacă doar am o stare tensionată. Atacul de panică întotdeauna vine cu palpitații, cu senzația de sufocare, de moarte iminentă, cu vertij, cu greață, cu vomă, adică simptomatologia este foarte puternică la nivelul la care dacă se întâmplă o dată, după aceea persoana trăiește cu teama că se va întâmpla din nou. Sunt și conjuncturale, adică apar în legătură cu stimuli și pur și simplu spontane; n-au nicio legătură cu nimic, aparent, pentru că în realitate au legătură cu tot psihismul persoanei. Persoana anticipează anumite evenimente și atunci anticipează și evenimentele legate de eveniment. Dacă mă gândesc că mă duc undeva, de exemplu se întâmplă frecvent în mall-uri sau în zone în care este foarte multă lume. Persoana anxioasă anticipează că se duce într-un loc în care este foarte multă lume și se va simți sufocată sau agresată sau copleșită.Nu este un gând conștient neapărat, dar în momentul în care ajunge acolo suferă de atacul de panică. Problema este că nu este conștientă cauza.Întotdeauna nu are nicio legătură cu ansamblul în sine sau cu contextul în sine, ci are legătură cu experiențele de viață și cu dinamica de viață pe care o are.
Reporter: Există persoane predispuse la așa ceva?
Elena Harbur: Da, există! Sunt acele persoane care au fost crescute să le fie teamă și crescute să asculte de ceilalți.
Reporter: Există vârste specifice sau atacurile de panică se pot produce la orice vârstă?
Elena Harbur: Se pot produce la orice vârstă, însă ca o tulburare anxioasă și cu atacuri de panică frecvente apar undeva în intervalul 25-35 de ani. Este perioada în care apare adultul tânăr și este perioada în care se rupe de părinți. Părinții au așteptări de la copii, la fel ca de la niște adulți, iar atunci copilul obișnuit să asculte de părinți și să fie cuminte și să le facă pe plac pentru a obține recunoaștere și afecțiune, brusc se trezește în postura în care are toate responsabilitățile și trebuie să își poarte de grijă, iar atunci înfloresc toate atacurile de panică.
Reporter: Din ceea ce spuneți, deduc faptul că terapia pentru anxietate și pentru atacurile de panică nu este deloc ușoară.
Elena Harbur: Nu este ușoară. Este o terapie profundă care trebuie să meargă pe restructurare. În general, trebuie să aflăm prima dată care este cauza, care este mecanismul distructiv, trebuie să scoatem frica și să lucrăm pe frică. Trebuie să aducem persoana în prezent și să nu mai trăiască în minte, pentru că persoana anxioasă trăiește ori în trecut – în ce i s-a întâmplat -, dar mai mult în viitor, în ceea ce ar putea să se întâmple și atunci trebuie să aducem persoana înapoi în prezent. Ce se întâmplă în realitate acum cu tine. Ce trăiești acum și mai mult decât atât este necesară o educație privind gestionarea emoțiilor. Ce fac eu cu emoțiile mele? Și ce înseamnă frica pentru mine, ce rol are.
Reporter: Ne întoarcem aici un pic la perioada copilăriei și cât de importantă este contribuția părinților în educație.
Elena Harbur: Toți părinții își doresc copii cuminți, copii ascultători. Pe de altă parte, un copil cuminte este un copil temător și asta are efecte asupra lui în formarea sa ca adult. Nu are cum să fie un adult echilibrat. Nu pot să învăț copilul să fie cuminte și să îi cer când ajunge adult să fie pe picioarele lui, să știe să le facă pe toate. Fiind cuminte nu are experiențe proprii, nu are provocări, nu are greșeli, pentru că trebuia să fie cuminte. Nu are cum, ca și adult, brusc, dintr-o dată, să le facă pe toate bine și să mai aibă și curaj.
Reporter: În mod clar este o discuție foarte serioasă care ar trebui purtată devreme, între părinți și copii, apoi purtată și în mediul de învățământ, la școală, în acele medii unde copiii intră, evoluează… pentru că altfel, așa cum spuneați și dumneavoastră, se instalează anxietatea, apar atacurile de panică, iar vindecarea este mai grea.
Elena Harbur: Da, vindecarea durează cam de două ori mai mult decât instalarea, deci durează foarte mult.
Emisiunea „Stil de viață” la Radio Constanța 100,1 FM – Ce îți oferim? O psihologie de viață!
Repere reale și practice pentru o viață sănătoasă, armonioasă și echilibrată, o viață satisfăcătoare și împlinitoare!
Psihologie practică și eficientă despre cine ești tu și cine suntem noi împreună, o emisiune despre cum să devii cea mai bună versiune a ta!
Te așteptăm în fiecare sâmbătă și duminică de la ora 18.00 să ne asculți, să îți spui părerea, să pui întrebări și să faci propuneri pentru ce te interesează cel mai mult: viața ta!