Sfântul Andrei, creştinătorul românilor. Obiceiuri şi superstiţii de Halloween-ul românesc

Publicat de Bogdan Comșa, 29 noiembrie 2015, 16:53 / actualizat: 30 noiembrie 2015, 7:28

Istoria creştină a Sfântului Andrei începe de la întâlnirea sa cu Iisus Hristos. Se întâmpla pe malul Lacului Ghenizaret, acolo unde Andrei împreună cu fratele său Petru trăiau din pescuit.

Într-o zi, un bărbat de vreo treizeci de ani îi cheamă să fie pescari de oameni şi ei acceptă fără şovăire. Răspunsul prompt al lui Andrei şi al lui Petru, surprinzător pentru mintea omului modern, se explică prin faptul că amândoi îl auziseră pe Ioan Botezătorul propovăduind despre Mesia.

Acum îl identificau în persoana lui Iisus Hristos, cel care-i chema să fie pescari de oameni. După Înălţarea Mântuitorului la ceruri, Apostolului Andrei i-a revenit ca teritoriu de misiune regiunea din preajma Mării Negre. Traseul său a fost prin Asia Mică, a ocolit marea pe la Răsărit şi a ajuns în teritoriile locuite de sciţii din nordul Mării Negre.

Ca drum de întoarcere, Sfântul Andrei a ales partea apuseană a Mării, acolo pe unde se varsă Dunărea. A trecut, deci, prin Dobrogea de astăzi, un teritoriu care pe atunci era locuit tot de sciţi, era provincie romană şi prin secolul al III-lea avea să se numească Scithya Minor.

Trecerea Sfântului Apostol Andrei prin Dobrogea este consemnată în scrieri istorice din secolele III şi IV şi de mai târziu, dar şi de tradiţia locului. În părţile dintre Dunăre şi Marea Neagră s-au păstrat colinde, legende şi obiceiuri populare care vorbesc despre Sfântul Andrei, Apostol al locului.

Pe aceste temeiuri, s-a construit tradiţia originii apostolice a creştinismului românesc, iar în anul 1997, Apostolul Andrei a fost declarat de Biserica Ortodoxă Română, Ocrotitorul spiritual al României. Povestea adevărată şi pământească a Sfântului Andrei se încheie în Grecia la Patras, unde a suferit martiriul prin răstignire pe cruce în formă de X. Istoria spirituală, continuă însă. O percep cei care se roagă Sfântului Andrei şi primesc de la el ocrotire.

Tradiţii şi superstiţii

„Santandrei” este o mare divinitate geto-dacă peste care creştinii l-au suprapus pe Sfântul Apostol Andrei cel Întâi chemat, ocrotitorul României. El a preluat numele şi data de celebrare ale Apostolului Andrei (30 noiembrie), cel care a predicat în primele decenii după naşterea lui Iisus pe pământurile Daciei. El trebuie să se fi bucurat de mare respect, de vreme ce ziua lui de celebrare a înlocuit o importantă divinitate precreştină, personificare a lupului. Numele zeului uzurpat s-a pierdut. Noaptea de Santandrei (29 – 30 noiembrie) şi ciclul de înnoire a timpului, care se suprapun peste perioada calendaristică a Dionisiacelor Câmpeneşti şi cu fermentarea vinului în butoaie la popoarele tracice, păstrează numeroase urme precreştine – conform www.crestinortodox.ro.

Până la începutul secolului al XX-lea se organizau în Colinele Tutovei, în noaptea de Santandrei, petreceri de pomină ale tinerilor, asemănătoare cu Revelionul. Pentru a fi feriţi de acţiunea malefică a moroilor şi strigoilor, tinerii camuflau şi ungeau cu mujdei de usturoi ferestrele şi uşile casei unde se desfăşura petrecerea înainte de lăsatul serii. De altfel, petrecerea se numea, local, Noaptea Strigoilor, timp nefast, când strigoii vii (oamenii care se nasc cu căiţă, cu coadă – o vertebră în plus, din legături presupus incestuoase, conform tradiţiei populare etc.) îşi părăsesc trupurile fără ştirea lor, iar strigoii morţi ies din sicrie, morminte şi cimitire pentru a provoca suferinţe oamenilor, pocesc şi sug sângele celor vii, leagă sau iau puterea bărbaţilor, strică taurii, fură sporul vitelor, se joacă cu lupii şi urşii etc. În acest timp, petrecerea tinerilor în vatra satului, numită şi Păzitul Usturoiului, era în toi.

Fetele aduceau câte trei căpăţâni de usturoi, le puneau laolaltă într-o covată pentru a fi păzite de o bătrână la lumina lumânării. Complet izolaţi de lumea din afară, stăpânită de forţele malefice, tinerii se distrau, cântau, jucau, beau, adesea peste măsură, mâncau, glumeau, că la un adevărat revelion. Amintim că această izbucnire de bucurie se desfăşura în chiar postul Naşterii Domnului (Postul Crăciunului). Dimineaţă, pe lumina zilei, tinerii ieşeau în curtea casei unde covata cu usturoi era jucată în mijlocul horei de un flăcău. Se împărţea usturoiul şi, în mare veselie, se întorceau pe la casele lor. Începea un nou an. Usturoiul privegheat se păstra că ceva sfânt, la icoană, şi se folosea peste an că leac pentru vindecarea bolilor, pentru prinderea farmecelor şi descântecelor etc.

Bocetul Andreiului

La cei vechi, moartea şi renaşterea divinităţii adorate şi, deci, a timpului anual cu care această se confunda, era substituită de un sacrificiu sacru (pom, animal, pasăre, om şi chiar a unui obiect însufleţit simbolic). Un obicei care atestă suprapunerea sărbătorii creştine a Apostolului Andrei peste Anul Nou dacic este obiceiul atestat la românii din Transnistria numit Bocetul Andreiului. Fetele, după confecţionarea unei păpuşi din cârpe, numită Andreiu, substitut al anului vechi, o aşezau pe laviţă (pat) ca pe un mort şi o jeleau. Lipseşte marele sacrificiu, jertfă rituală a animalului care personifică divinitatea, specifică oricărui început de an. Este posibil ca una din tradiţiile care a migrat din toamna, de la Anul Nou dacic la Anul Nou contemporan, celebrat la solstiţiul de iarnă, să fi fost sacrificarea porcului. De altfel, unul din numele purtate de lup în zilele lui de celebrare, „gădineţ”, când începe împerecherea, este purtat şi de porcul tânăr, numit popular şi „godin”, „godineţ”.

Noaptea strigoilor

Apariţia celor doi sfinţi-moşi, Moş Andrei şi Moş Nicolae, începutul iernii şi punerea în mişcare a haitelor de lupi sunt semne evidente de îmbătrânire şi degradare a timpului calendaristic. Ordinea se deteriorează neîncetat, ajungând în noaptea de 29 spre 30 noiembrie, în Noaptea Strigoilor, la starea simbolică de haos, cea de dinaintea creaţiei. Este o noapte de spaima, întrucât spiritele morţilor ies din morminte şi, împreună cu strigoii vii, „care în această noapte îşi părăsesc culcuşurile lor, fără să aibă vreo ştiinţă despre aceasta” (Pamfile, 1914, p. 127), se iau la bătaie pe la hotare, răspântii de drumuri şi prin alte locuri necurate.

Duelurile sângeroase cu limbile de la meliţe şi coasele furate din gospodăriile oamenilor se prelungesc până la cântatul cocoşilor, când spaţiul se purifică, duhurile morţilor se întorc în morminte, iar sufletele strigoilor revin în trupurile şi paturile părăsite fără ştiinţă lor. În anumite situaţii, strigoii se manifestau violent faţă de oamenii care nu-şi luau anumite măsuri de protecţie: „Când strigoii morţi nu au cu cine să se războiască, se duc pe la casele oamenilor unde încearcă să suga sângele celor ce au nenorocul să le cadă în mâini. Pentru că să nu se poată apropia de case, oamenii, – e grijă gospodinelor mai ales -, mănâncă usturoi în această seară, se ung pe corp tot cu usturoi, sau numai pe frunte, în piept, pe spate şi pe la încheieturile trupului. La casă se ung cercevelele ferestrelor, pe unde strigoii ar putea să între sau să se uite în casă, făcându-se semnul crucii şi tot astfel urmează şi la uşa şi horn, pe unde de asemenea ea crede că strigoii pot intră şi ieşi din casă” (Pamfile, 1914, p. 128). Se credea că sunt şi strigoi care nu doreau să facă rău. Aceştia „fac hori pe la răspântiile drumurilor, unde joacă cu străşnicie până la cântatul cocoşilor” (Pamfile, 1914, p. 128). Strigoii sunt de două categorii: vii şi morţi. Strigoii vii sunt spirite ale oamenilor, femei sau bărbaţi, care îşi părăsesc trupurile noaptea, mai ales la Santandrei (Noaptea Strigoilor), Sângiorz şi în alte împrejurări. Cauzele pentru care numai o parte din oameni devin strigoi în viaţă sunt diverse: copiii născuţi cu coadă (o vertebră în plus), cu tichie, dintr-o legătură incestuoasă, al treilea copil din flori născut de o femeie etc.

Activitatea lor cea mai intensă este în Noaptea Strigoilor (29/30 noiembrie) când îşi părăsesc în somn corpul, ies din casă pe horn sau pe uşa, se rostogolesc de trei ori pentru a se întrupa într-un animal (lup, câine, pisica, porc, berbec, găină, broască), încalecă pe meliţe, butoaie, cozi de matură pentru a merge în locuri numai de ei ştiute (între hotare, răspântii de drumuri, poieni din păduri) unde se întâlnesc cu strigoii morţi. Acolo redevin oameni, se bat cu limbile de melita, se zgârie, se rănesc până iese învingător unul din ei, care le va fi conducător un an de zile. Se bocesc unii pe alţii, îşi vindecă pe loc rănile, se întrupează din nou în animale şi pornesc spre case înainte de primul cântat al cocoşilor. În ajunul Sangiorzului, la Mânecătoare (noaptea de 22/23 aprilie), îşi părăsesc din nou trupurile pentru a merge să fure mana holdelor, laptele vitelor – să strice taurii, să lege sau să ia puterea bărbaţilor etc. În cele două nopţi oamenii se ungeau cu mujdei de usturoi, ascundeau meliţele, întorceau vasele cu gura în jos, produceau zgomote, îi strigau pe nume, aprindeau focuri, păzeau cu atenţie vitele şi păşunile etc. În Moldova, noaptea se numea Păzitul Usturoiului şi se celebra ca un revelion. Sunt argumente etnofolclorice care sprijină ipoteza că în această perioada a anului dacii celebrau Anul Nou. Tinerii satului, fete şi băieţi, se adunau în cete de 10 -12 persoane la o casă mai mare, căreia îi ungeau, la lumina zilei, uşile şi ferestrele cu usturoi. Participanţii, care nu părăseau până dimineaţă casa, petreceau ca la un revelion: mâncau, se cinsteau, adesea peste măsură, jucau, glumeau. Dimineaţă ieşeau cu lăutarii în curte unde jucau covata cu căpăţâni de usturoi adus de fete şi păzit noaptea de o bătrână.

Strigoii morţi sunt spirite ale morţilor care nu ajung în Lumea de dincolo din anumite motive: au fost strigoi în viaţă, au fost oameni obişnuiţi, dar li s-a greşit sau nu li s-au făcut rosturile la înmormântare. Ei se întorc printre cei vii, în special printre rudele apropiate, pentru a le provoca mari suferinţe: aduc moarte, boală, molime în animale, grindină. După locul unde apar şi relele care le aduc, strigoii morţi pot fi, după locul unde acţionează, de apă şi de uscat, de vite şi de stupi, de ploi şi de foc. În cazul în care prezenţa strigoiului se consideră evidenţă prin efectele produse de acesta (era auzit, visat, apăreau anumite semne pe mormânt), se proceda la descoperirea şi anihilarea lui prin diferite practici de dres sau de destrigoire. Atmosfera devenea şi mai apăsătoare din cauza unei importante zile a lupului fixate de tradiţie pe data de 30 noiembrie, la Santandrei. În această zi lupul îşi poate îndoi gâtuI ţeapăn, devine şi mai sprinten, astfel că prada, indiferent că este animal domestic sau om, nu mai are scăpare (Pamfile, 1914, p. 135-137). Ca urmare, acum trebuia să se ia măsuri suplimentare de pază a vitelor şi să se efectueze diverse practici magice de apărare împotriva lupilor. Se consideră că nici un alt moment al anului nu era atât de prielnic pentru transformarea oamenilor în pricolici, oameni cu înfăţişare de lupi sau câini, ca în ajunul şi în ziua de Santandrei.

Pricolicii sunt suflete ale oamenilor care îşi părăsesc trupul în timpul nopţii, se rostogolesc de trei ori şi capătă înfăţişare de lup sau de altă vietate (câine, porc cal, bivol, pisica, şarpe, broască). Spre deosebire de vârcolaci care călătoresc prin văzduh, pricolicii se deplasează pe pământ. Ei nu se întrupează în vietăţi sfinte (arici, oaie, cerb, porumbel, rândunică, albină). Adesea, sunt oameni din sat recunoscuţi după înfăţişarea şi comportamentul animalului pricolici. Trăiesc puţin, cât lupul sau animalul în care se metamorfozează. Într-una din legende pricoliciul este un tânăr căsătorit care, mergând pe drum cu soţia, se face nevăzut, revine sub formă de câine şi se repede s-o muşte. Nevasta sa se apară cu brâul şi îl alungă lovindu-l cu secera. În final, pricoliciul este recunoscut după scamele catrinţei rămase între dinţi. În alte legende pricoliciul este fratele cel mic care pleacă de acasă şi este recunoscut tot după scamele hainelor rămase printre dinţi. O dată pe an, în Noaptea Strigoilor (29 – 30 noiembrie), s-ar întâlni cu strigoii morţi, care îşi părăsesc şi ei mormintele, pentru a-şi alege, prin lupta, stăpânul. Pe timp de iarnă acesta ar intra în haita lupilor, ia conducerea şi atacă oamenii şi turmele de vite.

Pentru pericolul închipuit ce l-ar fi adus strigoii, pricolicii şi lupii la Santandrei, practicile de prevenire şi apărare erau asemănătoare cu cele efectuate la Sângiorz. Informaţiile etnografice nu atestă însă la Santandrei aprinderea focurilor, fumigaţiile, stropitul şi scăldatul cu apă, strigătele şi producerea zgomotelor, pomenile pentru îmbunarea morţilor ieşiţi din morminte şi altele. Lipsesc, în general, practicile active de alungare a spiritelor malefice; alimentele rituale şi ungerea cu usturoi, ascunderea coaselor şi a limbilor de meliţă sunt mai mult acţiuni de apărare pasivă. Forţelor malefice nu li se declara război deschis, ca la Bobotează, Sângiorz, Joimari, Sânziene, întrucât sansă de izbândă era minimă în condiţiile în care puterea aliaţilor, întunericul şi frigul, creştea neîncetat până la solstiţiul de iarnă.

Aflarea ursitei

Că la orice început de an, prisoseau practicile magice de aflare a ursitei, adică a viitorului soţ. Fata de măritat prepara o „Turtucă de Andrei”, turtiţă subţire din făină de grâu, foarte sărată, coaptă pe plita sobei şi o mânca înainte de culcare. Băiatul care venea în vis să-i aducă apă ca să-şi potolească setea urmă să o ceară de nevasta în cursul anului. Alte fete, după ce soseau acasă de la Păzitul Usturoiului, semănau câte un căţel de usturoi privegheat într-un cocoloş de aluat. După modul cum încolţea şi creştea usturoiul semănat, se făceau anumite pronosticuri matrimoniale. Timpul era însă favorabil şi pentru observaţii meteorologice şi astronomice. Unii bătrâni, neştiutori de carte dar „cititori” în stele, observau cerul în noaptea de Ovidenie sau de Santandrei şi noroceau anul, prevestind dacă va fi bogat sau sărac, ploios sau secetos, dacă va fi pace sau război etc. Obiceiul de a semăna în noaptea de Santandrei grâu într-o oală de pământ pentru a interpreta rodnicia ogoarelor în noul an este practicat şi astăzi.

Acte de divinaţie

Spiritele morţilor care mişunau pretutindeni la Santandrei, favorizau actele de divinaţie. Asemănător altor sărbători sezoniere de peste an, cele mai preocupate să valorifice ocazia oferită de Noaptea Strigoilor păreau tot fetele, cu nelipsită lor grijă, căsătoria. Practicile de divinaţie efectuate la fântână, la coteţul porcului, la gardul şi poartă gospodăriei, la masa încărcată cu usturoi etc. aveau unul şi acelaşi scop: aflarea ursitului, a calităţilor lui (tânăr, bătrân, frumos – urât, bogat – sărac). Aceste acte magice erau săvârşite în taină, de fiecare fată în parte, sau „pe faţă”, cu participarea mai multor fete.

Elemente de ritual specifice renovării timpului apar, mai ales în Moldova, la Ovidenie. Acum, ca şi la Anul Nou, Sângiorz, Paşte se credea că cerul se deschide şi vorbesc animalele; se făceau previziuni şi pronosticuri meteorologice, se începeau vrăjile şi farmecele al căror punct culminant era atins în noaptea de Santandrei.

Covaşa, băutura rituală

Prin Colinele Tutovei, la Ovidenie sau la Santandrei, se prepară din mălai şi făină, uneori numai din mălai de porumb sau de mei, o băutură fermentată numită „covaşă”. Literatura etnografică descrie două tehnici de preparare a covasei: din mălai şi făină sau numai din mălai. În primul caz se luau mălai şi făină, în părţi egale, se amestecau şi se opăreau cu apă clocotită până se obţinea un fel de terci. După două ore, amestecul acesta se punea într-o puţină şi se turna apă călduţă până se obţinea un lichid vâscos ce putea trece prin ciurul cu care se cernea mălaiul. Conţinutul se amesteca foarte bine şi se lăsa apoi să fermenteze, la loc călduţ, până a două zi când se fierbea, la foc potrivit, într-un ceaun, până se mai îngroşa. Gustul băuturii era dulce-acrişor, asemănător cu cel al brăgii. Covaşa se punea prin străchini sau oale şi se împărţea prin vecini „pentru ca vacile să fie lăptoase, iar laptele să fie smântânos” (Pamfile, 1914, p. 145). În alte sate „covaşă” se numea „bragă” şi se prepară numai din mălai, care se opărea şi se făceau patru turte; două turte se coceau, două rămâneau crude. După ce turtele coapte se răceau, erau frământate într-o putină, se amestecau cu mălaiul rămas necopt şi se turna apă clocotită. Conţinutul se amesteca, se puneau câteva felii de lămâie şi se lasă să fermenteze până a două zi, când era bun de băut. În zona Covurluiului din Moldova Centrală se spunea că fiecare om „este dator să mănânce covaşă, în această zi, pentru că să fie ferit de strigoi” (Pamfile, 1914, p. 146).

Surse: www.romania-actualitati.ro, www.crestinortodox.ro