Dialog cu dramaturgul Matei Vișniec, despre jurnalism și derivele mediilor de informare
Publicat de , 14 octombrie 2014, 11:06 / actualizat: 14 octombrie 2014, 19:04
În ziua de 7 octombrie 2014, celebrul dramaturg român stabilit la Paris, Matei Vișniec a fost oaspetele postului Radio Constanța. Vă redăm în continuare interviul realizat în exclusivitate de Steliana Bajdechi și difuzat în cadrul emisiunii ”Stil de viață”.
Steliana Bajdechi: Domnule Matei Vișniec este o onoare prezența dvs. aici, la Radio Constanța. Personal am sentimentul că particip la o întâlnire cu viitorul, viitorul dramaturgiei românești. Sunteți al doilea mare dramaturg român care reușește să se impună în lumea selectă a teatrului francez, după Eugen Ionescu. Deja sunteți un scriitor studiat în programele școlare. Ce semnifică pentru dvs. acest lucru?
Matei Vișniec: Enorm. Aș spune că, de fapt, într-un fel, acești tineri mă țin în viață. Pentru că știți, o piesă de teatru, ca și o carte, ea începe să devină cu adevărat importantă când rezistă în timp și când traversează mai multe frontiere; când traversează frontierele geografice, să zicem și este publicată în alte țări, deci traversează frontierele de limbă, dar, mai ales, când traversează frontierele generaționale. În momentele în care văd tineri de 18, 19, 20, 21 de ani, care joacă piese de-ale mele pe care eu le scriam acum 30 de ani, îmi spun că, poate am reușit să captez ceva general uman în aceste piese și ele rezistă în timp.
Steliana Bajdechi: Paradoxal, într-o lume în care ai libertatea să spui orice, piesele dvs. sunt mărturii ale unor întâmplări greu de povestit, greu de crezut… Violența despre care vorbiți dvs. e mai adâncă, mai tragică… Ororile războaielor, dezumanizarea…. În piesele dvs. cei buni și cei răi nu mai au contururi clare. Ba chiar nici personajele nu mai au identitate clară, se amestecă între ele. În plus, par că joacă, așa cum spunea un critic (Alex Ștefănescu) o ”comedie a comportamentului uman”. Când credeți că se poate opri această comedie tragică?
Matei Vișniec: Tocmai am scris o piesă, care se numește ”De ce Hecuba?” unde Hecuba, personaj mitologic este soția regelui Priam, regina Troiei, care a pierdut în război nouăsprezece copii (Euripide a scris o piesă despre Hecuba). Mi s-a cerut această piesă. Dar mi-am spus cît de actuală este această dramă! Câte Hecube nu sunt din nou pe planetă, câte războaie proliferează! Aici în România parcă sunteți mai departe de Mediterana, dar în Franța, de pildă, războaiele din Magreb, din Siria, din Irak, din Afganistan, parcă sunt mai aproape. Deja presiunea migranților este mai mare pentru că toți acești refugiați traversează Mediterana și vin acolo. Deci iată cum revine oroarea și deseori mă întreb de ce, de ce nu învață omul din greșelile trecutului. Și în această piesă, care se joacă de câteva săptămâni la Sibiu, îmi pun întrebarea dacă nu este ceva defect în interiorul omului. Dacă noi, oamenii, nu suntem defecți prin metafizica noastră genetică. De ce, de la o generație la alta nu se învață nimic, nu se perpetuează prudența, rațiunea, doar pasiunea și violența. Toate aceste lucruri sunt subiecte importante. Eu le tratez în piesele mele, pentru că, până la urmă, personajul meu numărul unu este OMUL, omul și încă o dată omul, dar cu contradicțiile sale. Pentru că nicio altă disciplină nu ajunge să foreze mai adânc în interiorul omului decât literatura și decât teatrul.
Steliana Bajdechi: Să fie presa vinovată că întreține o asemenea tensiune? Mă gândesc că în vremurile Troiei o astfel de posibilitate nu exista… Astăzi avem această presă… Dumneavoastră chiar vorbeați despre jurnaliștii spectatori ai răului…
Matei Vișniec: Știți, mi se pare că, în această perioadă de competiție exagerată, de mondializare, de globalizare, de presiune, jurnalismul este o profesiune amenințată pentru că riscă să treacă din spațiul obiectiv al informării în spațiul subiectiv al spectacolului. ”Hollywoodizarea” manierei de a prezenta jurnalele televizate și deseori evenimentele este evidentă. Mașina de divertisment, industria de divertisment americană ne-a colonizat subconștientul. Că vrem, că nu vrem, suntem într-un fel obsedați de această manieră de a prezanta știrile, de a prezenta evenimentele sub forma spectacolului, a știrilor revolver, or toate aceste accelerări inutile, aceste mode, aceste îndepărtări de natura reală a ceea ce ar trebui să fie jurnalismul, nu fac decât să dezinformeze. Când îmi apare mie pe ecran un jurnalist cu microfonul în mână și îmi spune: ”ia te uită, în spatele meu tocmai a explodat o bombă și sunt trei morți în stânga mea și doi oameni care se târăsc în dreapta mea”, nu mai este jurnalism! Orice om normal ar încerca să stingă incendiul și să dea o mână de ajutor celor care se târăsc acolo pentru că au fost sfârtecați de o bombă! Or nu, în acest moment, chiar li se sugerează acestor jurnaliști trimiși în zonele de conflict să fie cât mai aproape de pericol. Îi vedem de altfel cu veste antiglonț, ca și cum ne-ar spune: iată pericolul din spatele meu, s-ar putea ca dintr-un moment într-altul să treacă un glonte pe lângă tâmpla mea!!
Aceste puneri în scenă sunt de o teatralitate indecentă! Pentru că există teatrul care este o artă nobilă, dar teatralizarea indecentă a informației este una dintre marile răni aș spune și marile dezastre ale lumii contemporane.
Steliana Bajdechi: Și atunci avem vreo șansă să ieșim din această presiune a modei, adică să devenim jurnaliști spectatori ai binelui?
Matei Vișniec: Nu. Jurnalistul trebuie să fie obiectiv, necruțător, să nu îl păcălească inutil pe ascultător sau pe spectator, cu veste antiglonț, niciunul nu îi cere să fie în apropierea revolverului…
În același timp, lumea nu se lasă prostită. Există multe metode de a te informa astăzi și de a nu credita o singură sursă de informare. Într-un fel, internetul cu toate defectele sale, îi face pe tineri, de exemplu, să realizeze că pot lupta împotriva manipulării, prin diversificarea surselor de informare. Iar atunci când sunt plictisiți de sursele de informare dominante, se informează ei unii pe alții. Adică există antidot și, în același timp, aș spune eu, există și pericolul ca informația să moară. Există un francez care a scris o carte extraordinară care se numește ”Moartea informației”, în care el spune că, din cauza competiției acerbe dintre mediile de informare, modul de a informa se teatralizează, devine spectacol și, de fapt, este ucis conținutul. Oricum, nu suntem în situația de a muri din cauza dezinformării; înainte de căderea comunismului, tocmai că nu era deloc informație obiectivă, iar acum este prea multă!
Steliana Bajdechi: Totuși ne informam… De la Europa Liberă, de la BBC, dumneavoastră ați lucrat acolo… Ați plecat din anul 1987 din România…
Matei Vișniec: Tocmai, am lucrat la BBC, înainte de a lucra la Radio France International, deci am cunoscut aceste zone prin care informația de bună calitate venea în România.
Și mai este ceva… Eu cred că a informa nu este suficient. Astăzi, informația brută curge în creierele oamenilor prin zeci și zeci de canale. Eu cred că jurnalistul trebuie să dea și o undă de interpretare. Informația trebuie decriptată. Or, mi se pare că tot jurnalistul are această misiune. Pentru că a informa în mod pur obiectiv înseamnă poate și… a dezinforma. În amintesc de pildă că, pe vremea primului război din Irak, când Bagdadul era asediat și bombardat, regimul lui Saadam Hussein a acceptat un singur canal de televiziune acolo: CNN-ul. Pentru că era obiectiv, în sensul că nu făcea niciodată niciun comentariu. Deci informația putea fi adaptată și la curtea dictatorilor și pe spațiul public, pentru că era obiectivă. Această obiectivitate mi se pare suspectă.
Steliana Bajdechi: Da, e surprinzătoare poziția dumneavoastră, mai ales că astăzi ne confruntăm cu această insistență asupra frazei ”jurnalistul trebuie să fie imparțial”, el nu trebuie să comenteze. Analiștii politici sunt deja într-o inflație incredibilă pe toate canalele media…
Matei Vișniec: Să vă dau un exemplu. Dacă, în acest moment, organizația ”Statul islamic” spune: ”veniți, noi îi primim pe jurnaliști, veniți lângă noi, aici!”
Steliana Bajdechi: Oo! Ar fi o mare îmbulzeală!
Matei Vișniec: Cum să nu! Deci, dacă ei ar spune: ”dacă vreți să veniți să vedeți cum îi decapităm noi pe ostaticii americani, francezi, englezi, nu e nicio problemă…Stați aici și filmați!” Sau dacă, în acest moment, știu eu, Bashar al Assad ar spune: ”veniți la mine la Damasc, filmați totul… Uitați, în acest moment sunt pe cale să îi torturez pe kurzi”… Ce s-ar întâmpla? Eu cred că jurnalistul trebuie să evalueze el singur dacă trebuie să se apropie sau nu de eveniment și de putere și dacă face jocul uni eveniment negativ sau face jocul răului.
Steliana Bajdedchi: Știți, chiar remarca un coleg, de mult, că această insistență cu care presa mediatizează teroriștii, îi face să devină mai puternici; dacă nu s-ar mai scrie numele lor pe undeva poate că nu ar mai fi astfel de kamikadze..
Matei Vișniec: Dar știm cu toții. Ei nu doresc decât asta, să fie cât mai mult mediatizați. Iar loviturile pe care le organizează și le pun în scenă funcționează mediatic pentru că au aceste canale, care sunt de necontrolat, precum internetul și rețelele de socializare. În primul rând ei speră să câștige războiul mediatic, producând teroare prin intermediul mediilor de informare. Tehnologic vorbind, suntem în urmă cu un pas față de această libertate excesivă a rețelelor de socializare, care în acest moment sunt folosite cu mai mare eficiență de răul care se naște în lume, decât de lumea democratică, de lumea progresului, de lumea civilizată.
Steliana Bajdechi: Asta este înspăimântător! Spuneam în deschidere că mă simt la o întâlnire cu viitorul… Să fie viitorul chiar ceea ce prezintă filmele americane de SF?
Matei Vișniec: Aș spune că, dacă viitorul este ceea ce ne propune Hollywood-ul, vom deveni cu toții niște copii imbecili, vom fi infantilizați până la urmă în mod planetar și vom crește generații care nu vor mai fi capabile să înțeleagă alte limbaje. Deja există tineri care sunt incapabili să privească un film de Tarkovski, sau un film de Fellini, de Mihalkov, sau de Kusturica, pentru că nu se trag destul de multe gloanțe, pentru că nu sunt destul de multe cadavre, pentru că nu se mișcă destul de repede personajele, pentru că vorbesc prea mult, pentru că la fiecare trei minute nu se produce o explozie sau o întorsătură de acțiune și așa mai departe… Societatea, lumea în care trăim e o problemă de dozaj. Să ne distrăm, avem nevoie. Dar să ne transformăm cotidianul într-o veșnică distracție, să nu consumăm decât industria de divertisment și să îi învățăm pe copii noștri doar să stea la televizor și să nu gândească cu creierele lor, înseamnă a ceda în fața noilor imperii care se formează și care sunt noile forme de dictatură. Pentru că, știți, imperiile mediatice care există și care se formează, vor să ne furnizeze tot. Vor să ne furnizeze informația, decriptarea informației, meciuri de fotbal, sport, filme, cărți sintetizate, adică Dostoievki în 20 de pagini, nu în 250 sau 650…
Steliana Bajdechi: Nu mai există o descriere a pădurii de mesteceni…
Matei Vișniec: Ooo, nici vorbă! Un singur mesteacăn ajunge… Deci există această tendință a unor mari trusturi de spălare pe creier, care ne spun: vă oferim noi totul! Nu mergeți la concurență! Și încă ceva… Să zicem că un copil citește în acest moment. Un adolescent la 17-18 ani, citește Dostoievki sau Thomas Mann și investește 6 -12 ore în lectură. Ei bine, Dostoievki, Thomas Mann devin dușmanii industriei de divertisment. Este o înfruntare! Ei se ciocnesc frontal cu această industrie care are nevoie de oameni care stau cu ochii în ecran, pentru că serialele sunt infinite și au 650 de episoade… Or, un om care se întoarce cu spatele la televizor și începe să citească Michel Tournier sau Camus sau Cărtărescu sau ..
Reporter: sau Vișniec…
Matei Vișniec: Sau Vișniec.. Ei bine,acest om este un opozant, este cineva care fuge din fața acestui tăvălug pe care îl numesc eu industria de divertisment. Și atunci sigur că respectiva industrie va încerca să îl atragă înapoi pe tânăr și va inventa ceva și mai subtil, pentru că toxicitatea acestei industrii este enormă.
Steliana Bajdechi: Ceea ce ați spus dvs. mă duce clar spre următoarea întrebare… Regăsim în textele dvs. acele fine aluzii la stările de fapt pe care le percepem dar nu avem curajul să le recunoaștem. De pildă ”păsările care locuiesc la oraș sunt din ce în ce mai proaste (…) sunt obosite de propriile lor aripi”… Să înțelegem că viața citadină poate ucide zborul? (Am citat din ”Mansardă la Paris cu vedere spre moarte”).
Matei Vișniec: Să vă dau un exemplu indirect. Tocmai am venit de la Iași unde am participat la un festival literar extraordinar, Festivalul Internațional de Literatură și Traduceri, organizat timp de cinci zile, cu mulți scriitori și traducători străini. Au fost cinci zile de izolare în literatură, în dezbateri, în lecturi, în discuții, în spiritualitate. Au avut oamenii timp să se cunoască, să stea de vorbă. Imaginați-vă opt sute de oameni, care vin la Teatrul Național din Iași și care stau două ore să îl asculte pe Mircea Cărtărescu ce spune el despre literatura onirică, sau să îl asculte pe Norman Manea… Acești oameni s-au rupt de accelerarea nenaturală impusă de această lume nenaturală în care trăim. Părerea mea a fost că la București nu s-ar putea organiza acest tip de festival, pentru că la București viața este mai accelerată, publicul mai dispersat, oamenii mai grăbiți, tinerii poate uneori mai indiferenți. A fost un festival construit pe ritmul orașului Iași, pe un fel de albie a culturii și a stilului de viață din acel oraș. E un semn extraordinar de bun că se întâmplă un fel de descentralizare culturală în România și că evenimente culturale majore europene au loc acum în afara marilor metropole pentru că acolo mai există un plus de umanitate, de răbdare și un alt raport cu timpul. Este și cazul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, așa ceva nu s-ar fi putut dezvolta la București. Oamenii vin în pelerinaj la Sibiu pentru că se duc în afara timpului acolo. Sunt la adăpost… Cultura înseamnă pentru mine a crea cât mai multe adăposturi de genul acesta împotriva prostiei, împotriva imbecilității, împotriva accelerării inutile a vieții, împotriva spălării pe creier prin societatea de ultraconsum, împotriva societății de hipercompetiție și așa mai departe…
Steliana Bajdechi: Știți, eu nu îmi pregătesc foarte mult întrebările într-un talk-show. Îmi fac o documentare generală și apoi construiesc dialogul privind interlocutorul; în cazul dumneavoastră însă le-am scris cu mare atenție, ca la școală. Pregătisem o întrebare care mă duce cu gândul la descentralizarea culturală despre care tocmai ați vorbit. Iată și întrebarea: Piesa ”Masardă la Paris cu vedere spre moarte” s-a jucat și la Constanța, în limba franceză. A fost o sală plină, semn că francofonia e încă vie, aici, în Dobrogea. Îmi amintesc o replică la care s-a râs cu amarăciune: Hamalul din Gare de l’Est spune: ”eu lucrez aici de 30 de ani și nu am văzut niciun tren care să vină de la București”…
Matei Vișniec: Eu am trăit această experiență în Franța și în Anglia, când am locuit acolo am lucrat la BBC. Mi-am făcut prieteni și întotdeauna aveau o problemă cu cele două capitale Budapest și Bucharest. Uneori, dorind să îmi facă plăcere îmi spuneau: ”Aa, te mai duci acasă, te duci la .. Budapest. Și răspundeam: Mă duc acasă la Bucharest, pas la…Budapest!”
Există în mintea occidentalilor o confuzie teribilă în ceea ce privește estul Europei în general și Balcanii. Nu ne cunosc și nu au avut motive să ne cunoască pentru că au considerat întotdeauna că facem parte din spațiul de influență rus, turc, eventual austro-maghiar. Nu au înțeles ce se întâmplă cu Balcanii.
Nu e grav. Se mai trezesc acum. România a început să atragă oameni care vin să ne descopere aici și care, după ce vin o dată în România, se îndrăgostesc de ea. De douăzeci și ceva de ani eu vin în România cu trupe (de teatru) străine, în special franceze și nu a fost un francez să nu se îndrăgostească de această țară. Marea mea întrebare este de ce nu se îndrăgostesc și marile medii de informare străine de acastă țară? Pentru că atunci când o prezintă, în proporție de 90% o prezintă numai prin prisma unor subiecte negative.
Steliana Bajdechi: Dar, tocmai ați spus înainte ceva… Poate că nici Bucureștiul nu face și mai mult în acest sens, să devină și mai vizibil intelectual.
Matei Vișniec: Bucureștiul este contradictoriu. Este un oraș balcanic tipic, cu farmecul lui, cu contradicțiile lui. Sunt câteva festivaluri care funcționează totuși la București. Este Festivalul Enescu care are anvergură mondială, pe plan național Festivalul de Teatru este un lucru foarte interesant. Mai sunt și alte pe care eu nu le cunosc foarte bine… Târgurile de carte mi s-au părut extraordinare la București. De ani de zile eu vin la Târgul Gaudeamus și mi se pare că este o mare bucurie a omului de a descoperi cartea, de a se întâlni cu scriitori. Bucureștiul are toate defectele posibile de pe planetă și din Balcani și toate calitățile posibile. Mie îmi place, am trăit acolo, am studiat acolo. Dar, pentru a reveni la Cioran… Când am scris această piesă despre Cioran și i-am dedicat ”Mansardă la Paris cu vedere spre moarte”, unul dintre motive a fost că Emil Cioran este ultimul filozof atipic din istoria filozofiei europene. De ce? Pentru că a fost un filozof care s-a ținut departe de putere și departe de mediile de informare. Astăzi în Franța și cred că și în România, filozofii își petrec mai mult timp pe platourile de televiziune decât în biblioteci, sau în singurătatea lor, la masa de scris. Cioran nu a dat interviuri. Poate două, trei… Îl invitau din când în când la emisiuni televizate, la radio… Nimic, niciodată…
Reporter: Și totuși a fost foarte cunoscut.
Matei Vișniec: Sigur că da. A fost stilul lui. Până și președintele François Mitterrand l-a invitat de două ori la Palatul Élysée la dineuri și nu s-a dus. A preferat să rămână departe de putere, departe de spațiul mediatic. Și din această cauză el rămâne un filozof respectat și are o credibilitate pe care alții nu o au. Pentru mine este ultimul filozof care a avut o ținută impecabilă în raport cu delirul mediatic.
Steliana Bajdechi: V-ați stabilit la Paris din 1987. Emil Cioran era acolo. Ați scris această piesă în 2004. Și totuși nu l-ați cunoscut. De ce?
Matei Vișniec: Pur și simplu nu am vrut să îl deranjez. Era atâta lume pe capul lui! Din 1990 au început să vină din România valuri – valuri de intelectuali, toată lumea îi bătea la ușă. Mie îmi era suficient ceea ce îmi dăduse deja Cioran prin scrierile sale. O singură dată i-am strâns mâna pentru că eram la un concert la Sorbona și cineva a făcut prezentările și a doua oară l-am văzut chiar la prima întâlnire pe care au avut-o cei din diaspora la Ambasada României, după căderea comunismului. Atunci, pentru prima oară intrau în ambasadă Emil Cioran, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu și alți intelectuali români care nu călcaseră acolo timp de atâția ani. Căderea comunismului îi aduna, în sfârșit, la ambasadă. Atunci l-am văzut pe Cioran. Tocmai veniseră din Maramureș niște flăcăi cu colăcei din aceia, împletiți. Iar Cioran a stat toată seara cu un colăcel din acela, lipit de piept, de inimă, ca și cum ar fi avut o bucată de Românie cu el, ca și cum ar fi fost un bun prețios. Aceasta este imaginea pe care o păstrez eu despre el.
Steliana Bajdechi: Cred că avea o nostalgie extraordinară, iar piesa dumneavoastră o redă atunci când bătrâna aceea din locurile lui natale îl plânge, bocește un domn care a murit în străinătate.
Matei Vișniec: El spune deseori în scrisorile sale că n-ar fi trebuit să plece de la Rășinari. Deseori are această expresie: ”de ce am plecat de pe Coasta Boacei?”. Bineînțeles, el este un mare artist, dar nu trebuie crezut sută la sută ce spune artistul (câteodată), important este că spune frumos… Când el spune că regretă că a plecat din Rășinari, e o modalitate de a crea punți între cele două culturi, este nostalgia copilăriei sale. Eu merg deseori la Rășinari și îi sfătuiesc și pe ascultători, dacă se duc în zona Sibiului să ia tramvaiul și să meargă la Rășinari, pentru că este încă atât de frumos, atât de autentic, atât de minunat, respiri un fel de adevăr. Și acolo se vede această Coastă a Boacei, care este un deal, unde Cioran, copil fiind, se juca cu ceilalți copii ai satului. Pentru Cioran acest deal este imaginea Paradisului. Ar trebui considerat și un paradis al nostru, al românilor, pentru că puține nume ne-au dus cu atâta talent și frumusețe spre Universal, ca Emil Cioran.
Steliana Bajdechi: Pentru dumneavoastră unde este Coasta Boacei?
Matei Vișniec: La Rădăuți! Eu vorbesc rar despre Rădăuți, pentru că mă tem să nu vină brusc hoarde de turiști să îl viziteze, pentru că orașul Rădăuți este fabulos! Este singurul oraș de pe planetă traversat de o cale ferată prin mijloc și care trece și prin mijlocul cimitirului! Și de altfel, în paranteză fie spus, este axa de simetrie a lumii! Toată lumea recunoaște acest lucru, că, la mine, la Rădăuți, calea ferată este axa de simetrie a Universului. Orașul Rădăuți este fabulos, când m-am născut eu, acolo se vorbea românește dar și germana, se vorbea limba ucraineană, se vorbea idiș, au fost multe comunități. Această parte de Bucovină este Paradisul meu.
Steliana Bajdechi: Ați avut o întâlnire cu tinerii studenți ai Universității ”Ovidius”. Cum vi s-au părut reacțiile lor? Vă întreb acest lucru, pentru că unul dintre regizorii care au montat spectacolul ”Caii la fereastră”, Petru Vutcărău de la Suceava spune că semnificația piesei este că ”oamenii se ucid şi prin relaţiile dintre ei. Se ucide personalitatea din om. Generaţiile tinere sunt dezumanizate.”
Matei Vișniec: Eu sunt foarte încântat să discut cu tineri care citesc literatură și mai ales cu cei care mă citesc pe mine. Pentru că simt pe fața lor în același timp o bucurie de a descoperi și altceva decât îndoctrinarea. Acum îndoctrinarea funcționează altfel, nu mai este ideologia unică, îndoctrinarea este astăzi reprezentată de publicitate, de mode, de informația inutilă, de narcisismul de pe rețelele de socializare… La un moment dat am simțit că se plictisesc și ei de toată această mașină care macină în gol imagini, informații și atunci se îndreaptă spre literatură, găsesc răspunsul în cărți esențiale. De altfel, le spun tinerilor când mă întâlnesc cu ei, să fie atenți, dacă doresc să înțeleagă ce se întâmplă pe planetă, ce se întâmplă cu omul, cu istoria umanității, cu istoria noastră, dacă doresc să înțeleagă contradicțiile ființei umane, trebuie să citească literatură, romane, poezie, teatru. Pentru că numai literatura reușește să meargă adânc în descifrarea misterelor ființei umane.
Sigur, puteți să stați o viață întreagă să priviți seriale braziliene la televizor, nu veți înțelege ce este omul, veți vedea niște imagini care fug. Dacă vreți să înțelegeți ce este omul citiți-l pe Dostoievki, dacă vreți să înțelegeți ce este femeia, ce este dragostea, citiți-l pe Proust, dacă vreți să înțelegeți ce înseamnă relațiile dintre individ și putere citiți-l pe Kafka! Nu o să vă povestească serialele americane, braziliene sau sud-coreene, care produc imagini fluvii, lucruri esențiale.
Steliana Bajdechi: Ați vorbit și despre obediența unor intelectuali. Credeți că generația aceasta tânără va urma și ea tiparele?
Matei Vișniec: Nu. Eu cred că generația tânără are șanse enorme pentru că deja dispune de un spațiu de liberă circulație. Tinerii de 16-17 ani știu că există burse, că se poate pleca și încep să se gândească la viitor în felul acesta.
Marea problemă a României este următoarea: ea este o bună producătoare de rădăcini, în sensul că fiecare om care se naște în România are copilăria lui, are părinții lui, căldură sufletească în familie și toată lumea este legată de România prin rădăcinile sale. Numai că nu este suficient atunci când o țară produce doar rădăcini. O țară trebuie să producă și aripi. Or, asta ne lipsește, o industrie de aripi pentru tineri, pentru că ei trebuie să zboare, nu le poți da doar rădăcini! În acest moment ei au sentimentul că trebuie să își găsească aripile în exterior, în străinătate, de aceea mulți învață limbi străine. De aceea nici nu se compară capacitatea de adaptare la mondializare a unui tânăr român care învață două-trei limbi și care știe că trebuie să facă asta și a unui francez, care nu învață (nicio limbă străină), pentru că i se pare că limba lui îi este suficientă. Sunt încă profesori extraordinar de competenți în România care îi ajută pe acești tineri să își descleșteze mintea și să profite de această liberă circulație.
Zilele trecute am primit o informație interesantă la Radio France Internationale. De când s-au creat bursele Erasmus nu știu câte milioane de tineri au profitat, dar s-au născut un milion de copii, în urma acestor întâlniri. Adică tinerii care au plecat la studii în diverse orașe din lume, în diverse țări, s-au întâlnit, s-au iubit, s-au luat și au făcut copii. Un milion de copii născuți de pe urma burselor Erasmus! Este un lucru fabulos!
Steliana Bajdechi: Iată, ați fost un jurnalist spectator al binelui, până la urmă.
Matei Vișniec: Bineînțeles. Eu nu difuzez doar știri despre trenurile care întârzie. Eu difuzez și știri despre trenurile care ajung la timp.
Deja când difuzez știri sau primesc informațiile altora, îmi dau seama că, în proporție de 90%, un buletin de știri este o listă de orori. Or, în mare măsură această listă este contrafăcută tocmai pentru a-l zgudui pe spectator pentru că el are nevoie de un frison. Nu e chiar așa… Le putem da și alte lucruri.
Steliana Bajdechi: Ați fost invitat la Constanța de Centrul de Studii Românești în Context Internațional, Facultatea de Arte a Universitații ”Ovidius” v-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa, este onorant pentru universitate că ați acceptat și ați venit aici. Este onorant pentru Radio Constanța că vă aflați în studioul de emisie. V-ați lansat cartea ”Omul din care a fost extras răul” apărută recent la Editura Cartea Românească, am căutat-o cu disperare, dar nu am reușit să o găsim. Spuneți-ne măcar despre ce este vorba?
Matei Vișniec: Sunt trei piese în această carte. ”Omul din care a fost extras răul” este tocmai o carte despre jurnalism și despre derivele mediilor de informare, despre faptul că, într-un fel noi construim o societate absurdă în care transformăm toate pădurile Amazonului în fițuici publicitare, în curând vom mai avea nevoie de încă o planetă pentru necesarul nostru de energie, deșeurile pe care le producem în acest moment au creat o pubelă ”superbă” pe fundul mării, iar capacitatea noastră de a ne înțelege pentru a opri dezastrele ecologice este minimă. De douăzeci de ani sunt summituri și reuniuni la vârf pe teme de ecologie și nu iese nimic! Adică, în perspectivă văd oarecum aproape cinică relația dintre generația adultă și generația tânără. E ca și cum noi, adulții, în acest moment, am fi împreună cu copiii noștri într-o mașină și ne îndreptăm cu mare viteză spre un zid, care e în față. Și atunci ce îi spun eu, șoferul, tânărului care a împlinit 18 ani? ”Știi, băiatul meu, e rândul să îți dau ție cheile mașinii. Vino tu la volan! E drept că s-au blocat frâna, acceleratorul și mașina merge tot mai repede, dar acum e rândul tău să conduci și să rezolvi tu problemele astea”. Este ceea ce facem noi, adulții, cu generația mai tânără. Le lăsăm o lume mai complicată cu probleme mai greu de rezolvat.
Este drept că și noi, după căderea comunismului am fost atât de luați prin surprindere, că nu am crezut că nu vom reuși să construim civilizație din libertate. Iată că au trecut 25 de ani și rezultatele nu sunt chiar extraordinare. Am fi putut construi mai mult și am fi putut să le lăsăm acestor copii o lume mai frumoasă, mai clară, mai morală, cu o imagine a vieții politice mai puțin dezastruoasă. Poate și timpul nostru a fost mai scurt și nu am reușit. Într-un fel, toate aceste idei se topesc în această piesă, prima din volum, ”Omul din care a fost extras răul” și, cu siguranță, până la urmă, vor veni și la Constanța pachetele de cărți care nu au ajuns la timp pentru că așa e transportul în România, mai lent decât în alte spații ale lumii.
Steliana Bajdechi: Ne apropiem de sfârșitul interviului. De câte ori ați venit la Constanța?
Matei Vișniec: Cred că am fost la o întâlnire a Uniunii Scriitorilor la Neptun, acum mulți ani și atunci am trecut puțin prin Constanța, dar sufletește nu am mai fost la Constanța să mă plimb pe malul mării de dinainte de căderea comunismului și, mâine dimineață ( 8 oct 2014) vreau să mă duc acolo, să văd ce s-a ales din acea plimbare frumoasă care era pe lângă Cazino, știu că această clădire nu mai este într-o stare prezentabilă, dar eu mă voi duce acolo, pentru că am iubit foarte mult acest oraș. Era cât pe ce, când am terminat facultatea, să iau repartiție la Constanța pentru că erau trei posturi la licee, dar am rămas în fascinantul București.
Steliana Bajdechi: V-a fascinat întotdeauna… Domnule Matei Vișniec vă admir piesele, nu am reușit să vă citesc așa cum mi-aș fi dorit. Sunt lucruri pe care nu le-am adus în discuție. Ce nu v-am întrebat și ce ați fi dorit să spuneți dvs.?
Matei Vișniec: Vreau să vă spun cât de mândru sunt că mi se dă acest titlu de Doctor Honoris Causa, este primul titlu pe care îl accept. Mi s-a mai propus la Suceava. Dar cum eu sunt de acolo, era prea de tot, ar fi fost ca și cum ar fi propus mama să mă facă DHC. Dar la Constanța este mai credibil. Iar acum câteva zile, find la Iași, am mai primit un premiu și am fost foarte mișcat. Elevii care au dat un premiu pentru cel mai îndrăgit roman din anul acesta, l-au ales din mai multe romane pe al meu, care se numește ”Negustorul de începuturi de roman”. Și mi-am spus, dacă elevii din Iași se îndrăgostesc de romanul meu, înseamnă că cei patruzeci și ceva de ani pe care i-am investit în literatură nu au fost ani risipiți, înseamnă că mi-am ales bine drumul, acum aproape 50 de ani, când am decis că vreau să fac literatură.
Steliana Bajdechi: Cred că totuși trebuie să fie un Post Scriptum. Întotdeauna este. Atunci ce trebuie să facă România ca să intrați pe o listă a Nobelurilor?
Matei Vișniec: Oo! Pentru mine, Nobelul a fost obținut la Iași. Cel mai drag premiu este acesta, al elevilor.
Într-adevăr, Premiile Nobel sunt recompense internaționale care țin de o colcăială de lobby-uri și de interese cu criterii dintre cele mai complicate. Ele sunt premii care se dau pe criterii geopolitice, geoculturale, altele decât cele care țin de relația directă dintre scriitor și public. Sigur, nu generalizez. Nu este obiectivul meu numărul unu. Obiectivul meu numărul unu este cum să îmi folosesc timpul să îmi termin ceea ce am eu în minte. Șantierele mele sunt numeroase, piese, romane, mai sunt și călătoriile mele pe care le fac cu plăcere. La cincizeci și opt de ani marea mea bătălie nu este cu Premiul Nobel, este cu timpul. Cum să fiu mai înțelept și să îl folosesc cu mai multă eficiență.
Steliana Bajdechi: Aștept cu emoție următorul dvs. volum. Vă mulțumesc.
Matei Vișniec: Și eu vă mulțumesc.
stelianabajdechi@radioconstanta.ro